Cum s-a dezvoltat sectorul neguvernamental din România, începînd cu 1990?

Organizațiile au apărut pe scena românească încă din decembrie 1989 și s-au format în două moduri. O variantă a fost cea a unor grupuri mixte de cetățeni care se cunoșteau dintr-o breaslă și voiau să schimbe ceva într-un domeniu, de la cel so­cial, sănătate și pînă la drepturile omului. Și a doua variantă – organizații „nășite“ de ONG-uri vestice, în special americane, pe zona de democrație și bună guvernare. Pe la mijlocul anilor ’90, organizațiile care se cristalizaseră aveau un anumit impact, mai degrabă internațional decît național. În rîndul publicului larg, imaginea ONG-urilor s-a format pe ideea de „ajutoare“, de cele mai multe ori venite din afara țării, prin intermediul unor organizații internaționale. Însă în rîndul guvernanților s-a creat o altă imagine. Imaginea unor adversari, pentru că ONG-urile din zona bunei guvernări cereau mereu mai mult – de la drepturi pentru homosexuali, modificarea legislației pe anumite direcții, la transparență etc. Toate acestea erau puncte de conflict pentru administrația publică, iar aceasta, desigur, își păzea teritoriul. Prima impresie a celor din administrație a fost că organizațiile erau plătite de cei din Vest ca să-i încurce, să-i oblige să intre pe un anumit făgaș. Cele mai vocale organizații erau cele din zona de mediu, democrație, bună guvernare, drepturile omului, în vreme ce organizațiile sociale lucrau tăcut, la bază. Începînd cu 1994, au avut loc primele conferințe naționale, forumul organizațiilor neguvernamentale din România pe care îl continuăm și astăzi cu o anumită periodicitate. În cadrul acestor întîlniri a apărut ideea de coaliție. De ce? Pentru că ușile care se deschideau cu greu în Guvern, se închideau din cauza faptului că intrau prea mulți oameni pe ele, cu prea multe mesaje diferite, și era un haos.

Ce reprezintă, de fapt, coalițiile?

O coaliție e generată de o organizație sau mai multe care au un anumit scop ce le depășește posibilitățile. În zilele noastre nu se mai uită la tine nici un funcționar sau politician doar pentru forța ideii pe care o propui. Te întreabă: cîți oameni te susțin? Și atunci ai nevoie de un număr de organizații care să ți se atașeze. Cîteva au interese similare cu ale tale, dar altele se atașează ca să dea greutate solicitării tale sau pur și simplu cred în ideea respectivă. Acest mecanism de asociere a apărut tîrziu, pentru că administrația rareori a recunoscut valabilitatea forței unei idei care este, de fapt, promotorul unei organizații neguvernamentale. Coalițiile s-au realizat și cu un mare efort extern. Primele federații au apărut prin 1998, organizațiile de marcă au fost stimulate să se asocieze de Uniunea Europeană, de organizații americane etc. Pînă la urmă s-a depășit o barieră a oamenilor, a autorităților, iar impactul cel mai puternic a fost în perioada preaderare, datorită faptului că oficialii europeni aveau mai multă încredere într-o poziție analizată de ONG-uri decît într-un raport al Guvernului, din motive lesne de înțeles. Era o miză mare pentru România și s-au format niște coaliții ale organizațiilor de elită care au pre­luat monitorizarea procesului de aderare și au pus o presiune asupra Guvernului să adopte pachete de legislație privind transparența, drepturile omului etc., adică, de fapt, compatibilizarea legislației noastre cu cea europeană.

După integrare, atitudinea generală în administrație a fost „Gata, sîntem cu sacii în căruță!“. Și atunci a apărut nevoia ca acele schimbări să nu fie unele trecătoare și să existe o continuitate, așa că ONG-urile s-au reactivat. Un exemplu relevant este Coaliția pentru Fondurile Structurale. Am pornit‑o prin 2005, înainte de aderare, pentru că aflaserăm despre experiențe triste ale țărilor din primul val, puseserăm mîna pe niște studii și am încercat să trezim administrația română cu privire la pericolul pe care îl prezintă gestiunea fondurilor structurale. Coaliția a pornit cu patru-cinci organizații și astăzi a ajuns la 40, în condițiile în care sîntem foarte selectivi. Însă vocea acestei coaliții se aude foarte bine atît la Bruxelles, cît și la București.

Cît de mult au contat modele din afară în sectorul asociativ? Dar specificul local?

Modele din afară au funcționat în construcția sectorului asociativ din România, chiar dacă particularitățile locale au jucat un rol imens. Specificul de la noi nu se potrivește cu cel al altor țări și cine a venit cu rețete fixe, în speță cei din Europa, în anii ’90, n-a avut succes. Americanii au venit cu rețete ceva mai mobile și au funcționat foarte bine. Pe vremuri, un consilier prezidențial al lui Emil Constantinescu spunea că lumea ONG-urilor se împarte în trei categorii: profesioniștii (cei în care s-a investit o formă sau alta de instruire și care au căpătat un set de cunoștințe în domeniu), entuziaștii (cei care și astăzi formează organizații pornind de la o nevoie, o idee, de la ceva ce vor să schimbe) și fraudele. În anii ’90, se făceau ONG-uri ca să-ți aduci mașini fără taxe din Vest, în anii din urmă s‑au făcut ca să se plătească o contribuție mai mică la fondurile structurale în cadrul unor proiecte. În mod natural, există un anumit procentaj de organizații false, pentru că e o formă de asociere liberă pe care nu poți să o îngrădești. Asociațiile care nu-și fac treaba sînt ca oamenii care nu-și fac treaba în societate. La un moment dat, asociațiile formate din entuziaști au două variante – fie se birocratizează în­tr‑un fel, dar nu într-un sens negativ, adică devin capabile să-și gestioneze activitatea, fie li se termină combustibilul, și-au îndeplinit ținta sau au văzut că n-o pot atinge, s-au împrăștiat oamenii care o au format‑o ș.a.m.d. E un procent mic de organizații care sînt cu adevărat active.

ONG-iștii au avut întotdeauna multe pălării, un om dintr-o asociație face în general munca mai multor oameni dintr-o altă structură. Trebuie să știi să vorbești și cu corporatistul, și cu primarul, și cu ministrul, și cu alte ONG-uri. Să știi să scrii proiectul, să-l raportezi. De aceea, ONG-iștii care s-au format în anii ’90 sau în anii 2000 sînt oameni-orchestră, oameni care știu să le facă pe toate de la A la Z, fiindcă le-au făcut pe toate. Nu sînt niște oameni bogați și nici niște oameni fericiți, din cauza asta. Pe de altă parte, ONG-iștii au și un nivel de independență foarte mare, ceea ce întotdeauna ne afectează capacitatea de a ne coagula. Nivelul de încredere între oameni în România este foarte scăzut, așa cum este și între oameni și instituții, și asta împedică eforturile de asociere. Pe oamenii aceștia valoroși din ONG-uri cu greu îi strîngi în echipe. Federațiile și coalițiile care astăzi funcționează bine se bazează în mare parte pe o încredere construită de-a lungul unor ani. Mari structuri de ONG-uri care apar din neant sînt făcute cu soldați de carton. Cele cu soldați adevărați sînt puține. De exemplu, Coliția pentru un Parlament Curat avea la început vreo 13 organizații. Acum apar nu se știe de unde unele coaliții care numără o sută de organizații, dar cînd le iei la puricat, din cele o sută rămîn vreo trei sau patru autentice.

Cum comunică ONG-urile și cum ajunge mesajul lor la omul de rînd?

În 1994, cînd am organizat primul forum al organizațiilor neguvernamentale, țin minte că știrea despre acest eveniment a fost prima în jurnalul de la ora 20 al Televiziunii Române și a durat zece minute. La sfîrșitul anilor ’90 de-abia dacă mai prindeam un minut, pe la sfîrșitul jurnalelor de actualități. Munca ONG-urilor nu este atît de vizibilă, nu e un eveniment în sine. Faptul că ne întîlnim și discutăm despre schimbare nu e o știre. Iar ONG-urile își pierd în timp dorința de a comunica, după ce au încercat de ne­nu­mă­ra­te ori și n-au reușit. De aceea, este bine să aduci în posturile de comunicare din ONG-uri oameni tineri. Una peste alta, la un moment dat îți dai seama cît de important e să comunici și să‑ți construiești propriile canale de comunicare. Organizațiile care activează local folosesc în general mijloacele tradiționale – ne cunoaștem între noi cu toții, în oraș, arăt că fac treabă și toată lumea o să știe. Organizațiile mari au obligații impuse de finanțatori să-și promoveze imaginea și pe cea a finanțatorului, implicit. Organizațiile mijlocii se bazează pe rezultate, pe relațiile cu jurnaliștii, care sînt foarte importante. Acum sînt jurnaliști care migrează spre ONG-uri pentru că este o modalitate de a nu mai depinde de patroni. De ce să te angajezi într-un ONG? Pentru că ai independență, flexibilitate și, dacă vrei să capeți cunoștințe și în alte domenii, ai această posibilitate să înveți. E o școală foarte bună. E interesant și un alt fenomen care se întîmplă acum – oameni care lucrează în structuri corporatiste descoperă sectorul asociativ. Vor să se implice, încep să lucreze after work, ca voluntari. Sînt oameni care și‑au făcut un rost și vor să-și umple viața cu așa ceva, să se întîlnească, să-i ajute pe alții și să lase ceva în urmă. Să schimbe un pic țara asta în bine pentru copiii lor. Acești oameni pot să dea dinamism și resurse sectorului asociativ.

Oamenii de rînd se raportează la acțiunea civică pe măsura informației pe care o primesc. Au mai multă încredere decît în Parlament, să zicem. Avem un nivel de încredere rezonabil, avînd în vedere faptul că știrile care apar în ultima vreme despre ONG-uri sînt balansate, ilustrează realizările celor fac treabă și fraudele celor care nu fac treabă. Organizațiile sociale și-au întins foarte mult antenele și au foarte mulți oameni pe care i-au servit în decursul anilor. Așadar, există mulți oameni simpli care au o imagine favorabilă despre ONG-uri, datorită faptului că au beneficiat de niște ajutoare, într-o formă sau alta.

Viorel Micescu este director executiv al CENTRAS – Centrul de Asistență pentru Organizații Neguvernamentale, din 1996. Înainte de a veni la conducerea CENTRAS a lucrat în cadrul International Foundation for Electoral Systems (Fundația Internațională pentru Sisteme Electorale – IFES), în calitate de coordonator de programe.

a consemat Adina POPESCU