Nu știu cum ar fi arătat viața mea fără cărți. Cum nu mai reușesc nici să-mi imaginez ce altă meserie aș fi putut să am dacă n-aș fi fost o cititoare care, la un moment dat, a început să scrie. Am cărat lăzi întregi, pline cu volume, la etajul șapte al unui bloc, apoi la patru, pe scări, pentru că nu exista lift. Sînt cele mai grele lucruri cu care te poți muta.

Încă mă impresionează bibliotecile oamenilor pe care îi vizitez și sînt în stare să petrec ore în șir în fața lor. Îi privesc uneori pe cei care călătoresc cu cîte o carte în mînă, în mijloacele de transport. Am o slăbiciune pentru un homeless pe care îl văd mereu, înfofolit, pe Magheru, cum citește, concentrat, la lumina unui bec stradal.

Au existat cîteva perioade în existența mea în care n-am reușit să citesc. Și îmi aduc aminte de ele cu groază.

Acum trei ani, cînd am început cu Svetlana Cârstean, proiectul nostru „Incubatorul de lectură“, a fost în primul rînd pentru că n-am crezut și n-am acceptat acest verdict implacabil: „Copiii de azi nu mai citesc literatură“. Am întîlnit de atunci peste 600 de copii, cu care am lucrat în București și în țară. Le-am citit texte contemporane sau clasice, despre care nu auziseră. Le-am discutat, le-am îmblînzit așa cum face Micul Prinț cu vulpea pe care o întîlnește. Puterea literaturii și a limbajului e concretă. Vizibilă. Incontestabilă. Propria narațiune crește din textele cu care te intersectezi. Se așază, se rotunjește și te ajută să vorbești despre tine.

Pentru lectură, ca pentru orice altceva, ai nevoie de antrenament. Copiii și tinerii pe care i-am cunoscut nu sînt foarte diferiți de noi. Știu multe lucruri, au acces la o lume de informații, dar au aceleași frici și nesiguranțe. Vremurile se pot schimba, dar natura umană rămîne constantă.

Mă bucur enorm că avem această experiență. Că deschidem cărți noi și vechi împreună cu ei.

După fiecare întîlnire de la „Incubatorul de lectură“, cel mai greu mă despart de privirile copiilor/tinerilor cu care interacționăm. E o energie imensă și o legătură care nu ține cont nici de distanțe și nici de timp. Nici pentru noi și nici pentru ei.

Cu Teodora Grumeza, al cărei text îl puteți citi în acest Dosar, ne-am cunoscut în vară, la Ipotești, la „Centrul Memorial Mihai Eminescu“, în tabăra de vară. La cîteva zile după ce ne-am întors, și-a făcut un blog, în care scrie despre cărți. Ne-a trimis și acest mesaj: „Duc lipsa «Incubatorului» şi abia aştept să ne revedem. Dacă nu, cred că o să mă furișez într-o valiză să vin cu dumneavoastră. Mi-a prins foarte bine experiența. Acum chiar pot citi orice fără greutate“.

Nu e ușor să reușești să faci un proiect de acest fel, pentru că toată lumea se plînge, dar prioritățile sînt mereu altele. Povestea cu cititul pare o floare la butonieră, printre multe altele, din păcate.

Dar, de fiecare dată cînd obosim sau ne pierdem speranța, recitim ce ne-au scris copiii. Ana mică a venit într-o zi la Cărturești Verona, în mansardă, și, cu fața ei serioasă, ne a zis: „O să mă țin de voi ca de coada unei pisici“. N-am uitat și mergem mai departe.

Ilustrație de Ion BARBU