Artist cu o carieră aproape imposibil de urmărit, numele lui Gică Petrescu este esenţial pentru cultura pop locală.
 
Aplauze. Camera lui Alexandru Groza fixează ezitant un colţ al scenei. Un bărbat îmbrăcat la patru ace intră ţopăind, cu mîinile ridicate în aer. Se aude un fluierat. Instrumentele unui ansamblu „folcloric“ – ansamblurile folclorice de pe vremea aceea, ca şi mare parte din cele de astăzi, aveau nevoie de ghilimele –, condus de un dirijor uscăţiv, înalt şi cu furnici în tălpi, cîntă impecabil. Ritmul e vioi. După o scurtă pauză, vocea bărbatului se varsă în microfonul cu fir: „Fă-ţi din viaţă sărbătoareee…“ Aplauze. 
 
„Îţi pun ceva să te-nveseleşti? (…) Ia fii atent!“ „Astă seară nimeni să nu doarmă / Pîn’ la ziuă toţi să ne distrăm / Ospătarii în pahar să toarne / Şi cu lăutarii să cîntăm…“ Pe feţele celor trei adulţi captivi într-o maşină de 30.000 de euro şi în propriile vieţi mai trece preţ de un cîntec umbra unei adolescenţe lipsite de griji. 
 
Între prima secvenţă, Muzica e viaţa mea, filmul lui Iulian Mihu din 1988, şi cea de-a doua, decupată din Boogie-ul lui Radu Muntean, sînt aşezaţi douăzeci de ani. Ambele au în comun un personaj care se confundă cu toate epocile prin care a trecut pop-ul românesc, de la modele tangoului, foxtrotului, muzicilor de esenţă latino-americană, şansonetei, twist-ului, bounce-ului şi rock-ului (de la jumătatea anilor ’30 şi pînă în prima parte a anilor ’60) la romanţe şi cîntece de pahar/petrecere (din a doua parte a anilor ’60 şi pînă la sfîrşitul vieţii): Gică Petrescu. Născut în anul 1915, muzicianul bucureştean a debutat discografic la 20 de ani, în perioada gramofonului, cu un prim disc editat de casa de discuri Odeon, sub direcţia artistică a compozitorului Mişu Iancu. 
 
Bărbatul se apleacă, scoate de sub masa din studio o chitară la fel de bătrînă ca el. Ochii îi rîd sub lentilele galbene ale ochelarilor. În 2005, cu doar un an înainte de a muri, Gică Petrescu are umor în faţa Eugeniei Vodă, în platoul emisiunii Profesioniştii. Costumul e tăiat impecabil, papionul cu dungi vişinii e aranjat ca la carte, batista albă stă smirnă în buzunarul de la piept. „Muzica trebuie să impresioneze întîi sufletul şi pe urmă picioarele.“ Are 90 de ani. 
 
Undeva în Vama Veche, pe o terasă acoperită cu stuf, rastamani de ocazie arşi de soare, îşi înghit halbele aburinde, în timp ce boxele vomită iar şi iar acelaşi obsesiv refren: „Ia mai toarnă un păhărel / Să ne-nveselim niţel…“ Imnul distracţiei infinite şi al intoxicaţiilor alcoolice. 
 
Winamp-urile abuzate ale computerelor, părăsite de DJ şi pline de nisip, închid ironic nopţile cu „Du-mă acasă, măi tramvai!“. 
 
Îmbrăcat într-un costum larg, la două rînduri, în dungi, stă în stînga lui Filip Merca. În cealaltă parte sînt Iuliu Merca, Nicolae Enache şi Puiu Haţieganu. Fotografia asta a fost făcută în 1974 de Aurelia Cristescu şi e coperta unui disc de 7 inci pe care cîntă în engleză, alături de Mondial, piese din musical-uri faimoase. „If I were a rich man, / Du-du-du-du-du-du-du-du-du-du-du-du-dum / All day long I’d biddy biddy bum…“ În 1980, mai bogat cu şase ani, zîmbeşte uşor încurcat dintre cele cinci fete ale Grupului 5T. Discul are 12 inci şi se numeşte Hai să dansăm. 
 
„Lampă cu flacără mică / Doar de tine mi-a fost frică / Noaptea, pe şoseaua-ntinsă, / Că nu te vedeam aprinsă / Cum stăteai ca o lalea, / Ca o lacrimă şi-o stea / Pîngeam la gagica mea…“ Pe unul dintre cele mai interesante proiecte din pop-ul românesc, Cînticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu, puse pe muzică de Laurenţiu Profeta în 1968, stă şi vocea lui Gică Petrescu. O fetiţă îi întinde o fotografie. O semnează şi trece mai departe. În spatele lui, un bărbat lipit de peretele staţiei, nemişcat pînă atunci, îl urmăreşte cu privirea. „În metrou, în metrou cînd porneşti / Parcă simţi că ţi-e drag de Bucureşti / (…) / În metrou, în metrou parcă zbori / Sub oraş şi sub cer, şi sub nori…“ Ecourile teziste ale „Podului Grant“, piesă cîntată în 1962 cu Trio Grigoriu, reverberează în cadrul cu care se închide filmul lui Iulian Mihu. Bucureştiul, oraşul pe care Gică Petrescu l-a iubit doar un pic mai puţin decît a iubit-o pe Cezarina Moldoveanu, soţia lui, se transforma, iar artiştii erau nevoiţi să-i cînte progresul.
 
În faţa mea, acul picapului zgîrie fin un disc cu 12 ani mai bătrîn decît mine: „Ole, ole, / Luaţi ananas! / Ole, ole, / Din Caracas! / Pedro din Caracas / E un puştan desculţ, / Ce vinde ananas / Ananas. / Pe străzi mereu hai-hui / Copilul de pripas / Cară-n lădiţa lui / Ananas…“ Într-o grădină din Bucureşti se dansează din nou mambo.  
 
Paul Breazu este jurnalist şi parte a colectivului de arheologie sonică Discotecă.