Libertatea de exprimare şi dreptul la opinie au găsit în Internet mediul propice: absolut democratic, fără reguli gramaticale, fără restricţii. Toate acestea au permis abuzul şi au produs, în scurt timp, devalorizarea dialogului, adică acea comunicare multilaterală, acea formă constructivă de negociere a contradicţiilor şi a diferenţelor, la capătul căreia se afla, de obicei, concordia (ce cuvînt rar!), uneori înţelegerea (ce cuvînt vag!), poate chiar înţelepciunea (ce cuvînt demodat!).

În acest supermarket al opiniilor cu etichete violent colorate care a devenit Internetul – prin multiplele sale reţele de socializare, exprimare personală şi dialog virtual (semnificativ concept!) –, opinia a suferit mutaţii majore, fiind confundată cu injuria, cu ofensa, cu atacul la persoană. Nimeni nu pare să mai discute în termeni de competenţă, pertinenţă, adecvare şi relevanţă sau măcar în termeni de respect reciproc, politeţe şi civilitate. Dialogurile virtuale şi/sau monologurile publice sînt belicoase, vanitoase, anecdotice sau de-a dreptul indecente prin amatorism sau prin vulgaritate, subsumate unui spectacol zgomotos şi autosuficient.

Dar dacă opiniile, toate opiniile sînt obligatorii, simultane, infailibile, egale şi brutale, cît mai valorează cu adevărat o opinie? Ce sens mai are să ai o părere?

În platourile televiziunilor nu se discută idei, se dispută poziţii: adversarii nu urmăresc rezolvarea sau măcar relativizarea conflictelor prin schimbul reciproc de argumente şi prin stimularea reflecţiei, ci încearcă anihilarea simbolică a preopinentului, aproprierea imaginii publice a celuilalt, impunerea mediatică. Aceiaşi politicieni (care plătesc poliţe) şi aceiaşi jurnalişti (care întărîtă şi îşi dau cu părerea despre orice) fac figuraţie în aceeaşi falsă dezbatere, poartă zi de zi acelaşi simulacru de dialog în care feedback-ul este, de fapt, un delay supărător. Replicile sînt concomitente, paralele, suprapuse (la propriu şi la figurat), întrerupte doar de publicitate. Ca şi cum un bruiaj universal ar afecta comunicarea, stingînd dialogul în propriul ecou.

La ce se/ne mai foloseşte azi dreptul la opinie? Cum îl putem (re)valorifica? Aveţi vreo părere?