În numărul 39 al Dilemei, Alex. Leo Şerban îi propunea lui Alexandru Paleologu un „Divan“ care să aibă ca subiect plictiseala. Răspunsul lui Paleologu a venit imediat: „Ce bine! este de mare actualitate…“ Despre discuţia lor de atunci se poate spune azi acelaşi lucru. Mai jos, un fragment… 

Alex. Leo Şerban: Cînd ne plictisim?

Alexandru Paleologu: Păi, pune, domnule, de exemplu, uvertura la Bărbierul din Sevilla, care e nemaipomenită! Sau pune uvertura la Don Giovanni…

Dar şi muzica poate să plictisească.

(…) Mi se-ntîmplă cîteodată să pun la pick-up Nunta lui Figaro, sau nu ştiu-ce… şi constat că nu-mi mai spun nimic,că mă enervează – şi-atunci opresc pick-up-ul chiar cu riscul de a strica obiectul, pentru că fac asta cu oarecare pripeală şi nervozitate. Plictiseala are o formă de violenţă – o formă de violenţă care nu se lasă observată, fiindcă ţi-e lehamite şi de actul violent consumat pînă la capăt! Dar plictiseala – asta o văd la mine – naşte violenţă; o violenţă însă reprimată (şi, poate, cu atît mai rea, mai veninoasă).

Ceea ce spuneţi dă apă la moară unei constatări – aceea că în romanele poliţiste englezeşti (Agatha Christie şi-aşa mai departe) mulţi omoară din plictiseală… Trebuie să inventezi ceva ca să omori această absolut cumplită plictiseală englezească – poţi să inventezi jocurile (care sînt foarte amuzante la ei: sau, mă rog, între ghilimele „amuzante“) sau poţi să inventezi chiar romanul poliţist de tip detective story – care este tot o formă de joc…

Nu ştiu dacă nu există o capodoperă de mine ştiută, şi-acum uitată, în care cineva comite o crimă din plictiseală? (Nu Les caves du Vatican, alta.)

Există un film al lui Hitchcock, în care doi fac o crimă gratuită din plictiseală…

Acum, plictiseala asta creatoare de răutate, de umoare agresivă care face să scadă afectivitatea între doi oameni… e adevărat că tot iubirea e cel mai bun leac al plictiselii.

Ştiţi că Cioran e cel care susţine că plictiseala e leacul fricii: dacă te plictiseşti, învingi frica…

E adevărat, probabil… Eu n-am să spun această minciună, acestă lăudăroşenie tartarinescă – n-am să spun că nu cunosc frica: un om care nu cunoaşte frica e neîntreg, sau este un zevzec… (…)

Eu am înregistrat fenomenul fiziologic al fricii – cînd, conştient, nu mi-era frică… În noaptea în care am fost arestat – cînd m-a trezit din somn pe la ora două un tip cu o lanternă, de la M.A.I. – şi s-a făcut o percheziţie în cameră, mi-am pus un halat pe mine, m-am aşezat într-un fotoliu şi am început să fumez ţigări una după alta, dar tremuram. Ţigara îmi bîţîia între degete, era 9 septembrie, deci nu era frig, şi nu-mi era frică deloc. Ştiam ce-o să se întîmple. Mă aşteptam să se-ntîmple lucrul ăsta – îmi închipuiam că s-ar putea să fiu supus la probe de rezistenţă fizică… Era mai mult curiozitate, un „să vedem cum va fi“, şi oarecum o romantică şi băieţească idee că „las’ că fac eu faţă la orice!“ – altă prostie… Deci frică nu-mi era!

Da’ nici nu vă plictiseaţi!

Nu mă plictiseam deloc… ba da, doar…

Păi, ziceaţi că eraţi curios?

…Cît a durat percheziţia, m-am plictisit!

Deci, partea pur mecanică…

Da, şi această plictiseală nu mi-a împiedicat frica fiziologică. (Cea psihologică, repet, nici nu exista.) Mă plictiseam de moarte cît a durat percheziţia pentru că a durat foarte mult, şi cu tot felul de fleacuri – trebuia să le răspund acelor oameni la tot felul de întrebări în care nu era comună măsura între ce spuneam eu şi ce puteau să priceapă ei…(…)

Ce pot să spun este că acolo, la puşcărie şi la colonia penitenciară, nu m-am plictisit nici o secundă. Nu zic că m-am distrat tot timpul... ba, aş putea spune că da! Pentru că, în fond şi durerea şi suferinţa sînt o distracţie – şi cînd le experimentezi în condiţii de închisoare, devin interesante: eşti pus acolo special pentru asta, experiment in vitro. Plictiseala a jucat în viaţa mea un rol infim şi s-a insinuat pe intervale scurte – momente de-astea de lehamite. Deci, n-am cine ştie ce competenţă în materie de plictiseală…

Foto: V. Eftenie