Cîrnatul din raniţă

Alex GRÖBLACHER
Publicat în Dilema Veche nr. 665 din 17-23 noiembrie 2016
Cîrnatul din raniţă jpeg

În 1988, după ce am ratat intrarea la facultate, perspectiva armatei de un an și patru luni devenise cît se poate de concretă, iar maică-mea, speriată de ce-o să mă aștepte, s-a pus pe combinații. Pe mine mîncarea mă lăsa, ca și azi, rece, eram mai receptiv la istorii despre șicane stupide, pe care tare aș fi vrut să le evit. Confortul gastric al puiului nu e însă ceva de trecut ușor cu vederea pentru o mamă – cu atît mai mult cu cît se străduia din greu să pună pe masă lucruri rezonabile. Prin iarna lui 1987-’88 trecuse pe la noi un bun prieten, coleg de liceu și vecin de cartier, care făcea armata pe undeva prin Oltenia. Scurta întîlnire cu personajul pămîntiu la față, cu privire hăituită și slăbit peste măsură, plus o istorie cu resturi de mîncare din gunoi, drămuite cu parcimonie, au lăsat o impresie profundă. Pragmatică, mama a tras sforile ca să ajung cît mai aproape de casă, în ideea că dacă mîncarea era proastă, măcar avea ea să suplinească dieta, iar pentru asta trebuia să poată ajunge rapid cu trenul.

Bref: peșcheșul s-a dat, în ianuarie 1989 mi-am făcut apariția la o unitate din Ploiești. Și, pe neașteptate, mîncarea s-a așezat în centrul universului militar. De la modul haotic și sporadic de a mînca în viața civilă, m-am trezit încolonat și dus la masă de trei ori pe zi, la ore fixe și după semnale de goarnă cu efect pavlovian. Pătrundeam într-o sală cu miros rînced-igrasios, înzestrați cu un jeton pe care îl predam și îl recuperam la schimb cu tacîmurile, stăteam la o coadă interminabilă pentru a primi o farfurie cu o mîncare indescifrabilă. Între ceea ce primeai dimineață, la prînz și seara nu era vreo diferență notabilă, doar lichidul de însoțire varia. Dimineața și seara căpătam un ceai obosit-dulceag, despre care lumea șușotea că ar avea adăugată bromură, ca să nu se gîndească soldatul la fete și să o ia razna în cvasi-captivitate; la prînz ți se servea o ciorbă oarecum digerabilă. Componenta solidă era ba mazărea decorticată, despre care eram convinși că e de fapt furajeră, ba un fel de ciment încropit din macaroane și urme microscopice de brînză, ba ceva care se numea pompos orez cu pește, foarte păcătos pentru că din cauza garnisirii cu pietricele trebuia să mesteci atent, ca să nu-ți sacrifici dinții pe altarul patriei. Dacă aveai noroc prindeai niște fasole sau cartofi, highlight-urile artei culinare de cazarmă.

Din cîte țin minte, desert nu exista, dar unitatea avea un chioșc unde găseai ciocolată sau bomboane. Masa preferată de cei mai mulți dintre noi, pentru că nu mai presupunea statul la coadă, era ceva ce se chema supliment: în fiecare zi, în jurul orei 11, soldatul primea o bucată de pîine intermediară, nu neapărat rea, însoțită de o marmeladă adusă în lăzi de lemn, ori de o conservă de pateu de ficat sau de pește în sos tomat pe care trebuia să o împarți cu alți doi. Conservele se deschideau cu baioneta, sperînd în subconștient că ne vom alege cu vreo toxiinfecție alimentară ca să ne tragem cîteva zile la cald sau la răcoare în infirmerie. Nu s-a întîmplat evident nimic; că baionetele ar fi fost tratate cu mercur ca să nu se închidă rănile inamicului era probabil o altă poveste de cazarmă. Din cînd în cînd, cineva apărea cu cel mai fascinant aliment închipuit de mintea militară: pesmetul. Un pătrat uscat iască şi care, aruncat într-o cană de ceai, se umfla ca un burete. Cică ținea cu anii.

Supliment primeam și la instrucție, în timpul marșurilor, sau, ceea ce devenise cu timpul mai probabil, la culesul de cartofi sau plivitul de porumb. Sau la desciulinat oile (pe bune că așa îi spuneau). Aici chiar era crunt. Cineva scornise prin toamna lui 1989 ideea că ciobanii cîntăresc lîna cu tot cu ciulini, adică fură la gramaj. Și că la descîlcit blana sînt numai buni soldații. Normal că seul de oaie s-a impregnat imediat în pielea de pe mîini zdrelită de ciulini, iar orice duceam la gură mirosea absolut respingător. Abia după cîteva zile de pauză am putut mînca fără senzația de vomă în gît.

Neplăcut, dar nu era singura ipostază care să facă praf orice poftă de mîncare. De fiecare dată după ce făceam de serviciu la bucătărie – bloc alimentar i se spunea pretențios în limbajul cazon –, optam vreo trei zile exclusiv pentru sticks-uri, grisine și biscuiți de la chioșc, atît de traumatizantă era experiența. Spărgeam de podeaua insalubră blocurile de gheață în care erau imobilizați peștii, îi evisceram cu un deget protejat de o mănușă de sudură plină de unsoare. Cartofii se curățau, dar nu prea se spălau.

Ca multe alte unități, și a noastră creștea porci în ceea ce se numea GAZ. Teoretic, animalele erau destinate consumului intern. Dar de obicei, încă dinaintea tăierii, se știa bine unde ajung părțile cele mai bune. Ofițerii luau acasă mușchiuleții, cefele ajungeau la subofițeri, în farfuria soldatului de rînd ateriza eventual o bucată de șorici: un lanț trofic.

Nu totul era nasol. La sfîrșit de săptămînă, soldații puneau în comun tot ce primiseră de la părinții, rudele sau prietenele venite în vizite. Era un soi de festival culinar avant la lettre, cu stat la povești și gustat gulaș din secuime, prăjituri din Moldova, cîrnați din Buzău sau pește uscat și afumat din Deltă. Și apropo de Deltă, ce ignorase maică-mea era că, și în armată, poziția din ierarhia internă depindea de ce și mai ales de cît aveai de oferit – în cazul meu, puțin spre nimic. Nu interesa pe nimeni dacă soldatul purta în raniță un baston de mareșal, mai important era cîrnatul. Cum nouă, celor insignifianți în marea schemă a bunăstării ofițerilor, învoirile ne scăpau printre degete de fiecare dată, nu ne rămînea decît să sărim gardul. Într-o sîmbătă seara cu învoire autoservită, un comandant de gardă mai obosit a greșit numărătoarea armelor și a ieșit iureș. Pînă la întoarcerea noastră armele se găsiseră, dar povestea nu se mai putea mușamaliza, iar pedeapsa urma să fie exemplară – o mutare disciplinară la o mică unitate din Delta Dunării. După cum am aflat cu un simplu telefon, viața acolo era ceva de vis. Micul avanpost era într-adevăr aproape inaccesibil, aprovi­zio­narea se făcea pe apă, dar cît era ziulica de mare dădeai la pește, mîncai ce prindeai și ce creștea într-o mică grădiniță de legume și stăteai cu burta la soare. Un paradis, dar n-a fost să fie. Total speriată că nu mai are cum să-mi aducă de mîncare, maică-mea a intervenit prompt și a schimbat Delta pe zece zile de arest și rașchetat parchet cu cioburile. Fericirea o trece ea prin stomac, dar și nefericirea tot pe acolo are drum. Thanks, mum! 

Alex Gröblacher este jurnalist și traducător.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.