În 1988, după ce am ratat intrarea la facultate, perspectiva armatei de un an și patru luni devenise cît se poate de concretă, iar maică-mea, speriată de ce-o să mă aștepte, s-a pus pe combinații. Pe mine mîncarea mă lăsa, ca și azi, rece, eram mai receptiv la istorii despre șicane stupide, pe care tare aș fi vrut să le evit. Confortul gastric al puiului nu e însă ceva de trecut ușor cu vederea pentru o mamă – cu atît mai mult cu cît se străduia din greu să pună pe masă lucruri rezonabile. Prin iarna lui 1987-’88 trecuse pe la noi un bun prieten, coleg de liceu și vecin de cartier, care făcea armata pe undeva prin Oltenia. Scurta întîlnire cu personajul pămîntiu la față, cu privire hăituită și slăbit peste măsură, plus o istorie cu resturi de mîncare din gunoi, drămuite cu parcimonie, au lăsat o impresie profundă. Pragmatică, mama a tras sforile ca să ajung cît mai aproape de casă, în ideea că dacă mîncarea era proastă, măcar avea ea să suplinească dieta, iar pentru asta trebuia să poată ajunge rapid cu trenul.

Bref: peșcheșul s-a dat, în ianuarie 1989 mi-am făcut apariția la o unitate din Ploiești. Și, pe neașteptate, mîncarea s-a așezat în centrul universului militar. De la modul haotic și sporadic de a mînca în viața civilă, m-am trezit încolonat și dus la masă de trei ori pe zi, la ore fixe și după semnale de goarnă cu efect pavlovian. Pătrundeam într-o sală cu miros rînced-igrasios, înzestrați cu un jeton pe care îl predam și îl recuperam la schimb cu tacîmurile, stăteam la o coadă interminabilă pentru a primi o farfurie cu o mîncare indescifrabilă. Între ceea ce primeai dimineață, la prînz și seara nu era vreo diferență notabilă, doar lichidul de însoțire varia. Dimineața și seara căpătam un ceai obosit-dulceag, despre care lumea șușotea că ar avea adăugată bromură, ca să nu se gîndească soldatul la fete și să o ia razna în cvasi-captivitate; la prînz ți se servea o ciorbă oarecum digerabilă. Componenta solidă era ba mazărea decorticată, despre care eram convinși că e de fapt furajeră, ba un fel de ciment încropit din macaroane și urme microscopice de brînză, ba ceva care se numea pompos orez cu pește, foarte păcătos pentru că din cauza garnisirii cu pietricele trebuia să mesteci atent, ca să nu-ți sacrifici dinții pe altarul patriei. Dacă aveai noroc prindeai niște fasole sau cartofi, highlight-urile artei culinare de cazarmă.

Din cîte țin minte, desert nu exista, dar unitatea avea un chioșc unde găseai ciocolată sau bomboane. Masa preferată de cei mai mulți dintre noi, pentru că nu mai presupunea statul la coadă, era ceva ce se chema supliment: în fiecare zi, în jurul orei 11, soldatul primea o bucată de pîine intermediară, nu neapărat rea, însoțită de o marmeladă adusă în lăzi de lemn, ori de o conservă de pateu de ficat sau de pește în sos tomat pe care trebuia să o împarți cu alți doi. Conservele se deschideau cu baioneta, sperînd în subconștient că ne vom alege cu vreo toxiinfecție alimentară ca să ne tragem cîteva zile la cald sau la răcoare în infirmerie. Nu s-a întîmplat evident nimic; că baionetele ar fi fost tratate cu mercur ca să nu se închidă rănile inamicului era probabil o altă poveste de cazarmă. Din cînd în cînd, cineva apărea cu cel mai fascinant aliment închipuit de mintea militară: pesmetul. Un pătrat uscat iască şi care, aruncat într-o cană de ceai, se umfla ca un burete. Cică ținea cu anii.

Supliment primeam și la instrucție, în timpul marșurilor, sau, ceea ce devenise cu timpul mai probabil, la culesul de cartofi sau plivitul de porumb. Sau la desciulinat oile (pe bune că așa îi spuneau). Aici chiar era crunt. Cineva scornise prin toamna lui 1989 ideea că ciobanii cîntăresc lîna cu tot cu ciulini, adică fură la gramaj. Și că la descîlcit blana sînt numai buni soldații. Normal că seul de oaie s-a impregnat imediat în pielea de pe mîini zdrelită de ciulini, iar orice duceam la gură mirosea absolut respingător. Abia după cîteva zile de pauză am putut mînca fără senzația de vomă în gît.

Neplăcut, dar nu era singura ipostază care să facă praf orice poftă de mîncare. De fiecare dată după ce făceam de serviciu la bucătărie – bloc alimentar i se spunea pretențios în limbajul cazon –, optam vreo trei zile exclusiv pentru sticks-uri, grisine și biscuiți de la chioșc, atît de traumatizantă era experiența. Spărgeam de podeaua insalubră blocurile de gheață în care erau imobilizați peștii, îi evisceram cu un deget protejat de o mănușă de sudură plină de unsoare. Cartofii se curățau, dar nu prea se spălau.

Ca multe alte unități, și a noastră creștea porci în ceea ce se numea GAZ. Teoretic, animalele erau destinate consumului intern. Dar de obicei, încă dinaintea tăierii, se știa bine unde ajung părțile cele mai bune. Ofițerii luau acasă mușchiuleții, cefele ajungeau la subofițeri, în farfuria soldatului de rînd ateriza eventual o bucată de șorici: un lanț trofic.

Nu totul era nasol. La sfîrșit de săptămînă, soldații puneau în comun tot ce primiseră de la părinții, rudele sau prietenele venite în vizite. Era un soi de festival culinar avant la lettre, cu stat la povești și gustat gulaș din secuime, prăjituri din Moldova, cîrnați din Buzău sau pește uscat și afumat din Deltă. Și apropo de Deltă, ce ignorase maică-mea era că, și în armată, poziția din ierarhia internă depindea de ce și mai ales de cît aveai de oferit – în cazul meu, puțin spre nimic. Nu interesa pe nimeni dacă soldatul purta în raniță un baston de mareșal, mai important era cîrnatul. Cum nouă, celor insignifianți în marea schemă a bunăstării ofițerilor, învoirile ne scăpau printre degete de fiecare dată, nu ne rămînea decît să sărim gardul. Într-o sîmbătă seara cu învoire autoservită, un comandant de gardă mai obosit a greșit numărătoarea armelor și a ieșit iureș. Pînă la întoarcerea noastră armele se găsiseră, dar povestea nu se mai putea mușamaliza, iar pedeapsa urma să fie exemplară – o mutare disciplinară la o mică unitate din Delta Dunării. După cum am aflat cu un simplu telefon, viața acolo era ceva de vis. Micul avanpost era într-adevăr aproape inaccesibil, aprovi­zio­narea se făcea pe apă, dar cît era ziulica de mare dădeai la pește, mîncai ce prindeai și ce creștea într-o mică grădiniță de legume și stăteai cu burta la soare. Un paradis, dar n-a fost să fie. Total speriată că nu mai are cum să-mi aducă de mîncare, maică-mea a intervenit prompt și a schimbat Delta pe zece zile de arest și rașchetat parchet cu cioburile. Fericirea o trece ea prin stomac, dar și nefericirea tot pe acolo are drum. Thanks, mum! 

Alex Gröblacher este jurnalist și traducător.