Ciocoii vechi şi noi - sau ce naşte din slugă stăpîn devine

Dan Dumitru IACOB
Publicat în Dilema Veche nr. 527 din 20-26 martie 2014
Ciocoii vechi şi noi   sau ce naşte din slugă stăpîn devine jpeg

În „Prologul“ celebrului său roman Ciocoii vechi şi noi, Nicolae Filimon schiţează un model de ascensiune socială al cărui erou este ciocoiul. De origine obscură, ciocoiul îşi caută norocul în casele bogate, îndeobşte boiereşti, unde se infiltrează ca slugă de rînd. Cu puţină isteţime, el avansează în stufoasa ierarhie a personalului domestic, de la rîndaş sau lacheu, la sofragiu şi, apoi, vătaf de curte, poziţie în care se pune pe căpătuială. Îşi cumpără o moşioară şi un rang de pitar, „la care nu este vătaf de curte să nu aspire“, după care îşi părăseşte stăpînul, lepădîndu-şi condiţia de slugă pentru a trece în casta oamenilor deserviţi. Vînător de zestre, ciocoiul se căsătoreşte din interes, pentru a-şi spori averea, după care se lansează într-o nouă competiţie, de data aceasta politică. Ajuns om de stat, el nu aderă definitiv la nici o doctrină politică şi nu jură fidelitate nici unui partid, păstrîndu-şi libertatea de a opta pentru tabăra cea mai profitabilă. Pe criterii de venalitate, îşi recrutează propria reţea clientelară, a cărei fidelitate şi-o asigură prin generoasa distribuire a funcţiilor statului. Şi, evident, urăşte libertatea presei, în faţa căreia se simte vulnerabil. „Iată tipul ciocoiului […] din ţara noastră“, afirmă Nicolae Filimon, tip social pe care îl dezvoltă, prin intermediul lui Dinu Păturică, în multiple ipostaze, „de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brîu“ al vremurilor fanariote, pînă la „ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre“.

Omologul moldovean al binecunoscutului erou dîmboviţean este Costache Velisariu, personaj mai puţin celebru în plan literar, dar cu mai mari şanse de a fi existat în realitate, deoarece numele este menţionat în arhondologiile Moldovei. Destinul său este schiţat de Dumitru C. Moruzi, bun cunoscător al boierimii moldoveneşti din veacul al XIX-lea din care el însuşi provenea. Copil orfan, Costache intră slugă în casa unui mare boier, ajunge camardinier (valet), învaţă puţină carte de la grămăticul boierului şi ceva franceză de la camerista cucoanei, se pune la curent cu politica, din presa timpului, şi se chiverniseşte pe seama stăpînului. Ajuns la oarecare situaţie materială, prin mijloace nu tocmai cinstite, fosta slugă boierească îşi pune-n cap să devină proprietar, fapt pentru care, mai întîi, arendează o moşie în parteneriat cu un evreu, pe care o cumpără ulterior. Ajuns moşier, se vrea acceptat în lumea bună, ambiţie care îl obligă să-şi procure simbolurile sociale indispensabile acestui statut: îşi cumpără casă în oraş, se afişează în trăsură la promenadă, primeşte vizite şi dă petreceri. Statutul de proprietar îi conferă şi drepturi politice, pe care, fireşte, şi le exercită, ajungînd în parlament. Pentru a-şi asigura un urmaş, se căsătoreşte cu o fată de boier scăpătat, care-i îndeplineşte visul, deşi altul este, de fapt, tatăl copilului. Şi, final apoteotic, demn de literatura romanţioasă a veacului al XIX-lea – Costache Velisariu se stinge în culmea gloriei, în aceeaşi zi în care a fost numit ministru.

Prezentate într-o manieră deliberat simplificată, cele două cazuri literare reflectă o realitate socială confirmată de numeroase mărturii documentare: pentru individul obişnuit, intrarea în serviciul domestic al unei mari case boiereşti reprezintă o şansă de ascensiune socială.

Practica formării şi întreţinerii unei reţele de clienţi boiereşti este de origine medievală. Ion Ghica menţionează în amintirile sale obiceiul vechi al marii boierimi muntene de a oferi protecţie copiilor micii boierimi: „În fiecare casă boierească se creşteau copii de mazili, de boieri de neam şi de posluşnici.“ Faptul este atestat şi în cazul Moldovei, de paharnicul Constantin Sion, care oferă numeroase exemple, dintre care cel mai semnificativ este cel al fraţilor Panaite şi Petrache Cazimir, propulsaţi pe scara ierarhiei boiereşti de marele vistiernic Iordache Balş, în casa căruia au intrat ca slugi. Conştient de valoarea unei practici pe care nu o putea contesta atîta timp cît se păstra în limitele tradiţiei, Sion apreciază atitudinea lui Iordache Balş, care, „ca toţi boierii bătrîni de pe atunce, el încă cu osebire fiind iubitor de omenire şi cu plecare a creşte copii de boierănaşi săraci, a-i învăţa şi a-i pune în linie cu boierii, i-au învăţat, i-au avut logofeţi ai casei, i-au aşezat în vistierie, i-au întrebuinţat în mai multe slujbe, precum era pe atunce […], i-au însurat, i-au înstărit şi i-au boierit, ridicîndu-i el pînă la paharnic.“ Efortul milostivului boier a dat roade în timp: protejaţii săi au continuat să urce în ierarhia rangurilor, au prosperat material, şi-au construit case mari în Iaşi, şi-au boierit şi înzestrat rudele. Copiii şi nepoţii lor s-au bucurat de poziţii privilegiate în societate, unii ajungînd aghiotanţi domneşti. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cazimireştii se aflau deja printre cele mai de vază familii ale boierimii mijlocii, după cum precizează Radu Rosetti, referindu-se în special la Constantin (Cocriţă) Cazimir. Mai mult decît atît, prin căsătoria acestuia cu Maria Hrisoverghi, familia ajunge să se înrudească cu marea boierime a Moldovei şi chiar cu familia domnească. Prestigiul social, de care se bucura familia sa, şi averea consistentă îi permiteau să ţină casă deschisă, la fel ca marile familii boiereşti, într-o perioadă în care numărul celor care îşi mai permiteau acest lux era tot mai redus.

Un alt caz semnificativ este cel al lui Neculai Drosu, pe care Radu Rosetti îl numea „omul operelor sale“. Fiul unui negustor bulgar care a ţinut locul de ispravnic în timpul ocupaţiei turceşti din 1821–1822, Neculai a intrat în casa vornicului Lascăr Cantacuzino Paşcanu „şi fiind norocit au ieşti om de frunte, au făcut stare bună, s-au făcut agă la Mihai vodă Sturdza, şi-au cumpărat şi moşie de veci, Iţăştii, din ţinutul Tutova.“ Arhondologia detaliază treptele urcate de Neculai Drosu: director al Vorniciei de aprozi şi şătrar, în 1836; stolnic, în 1839; locţiitor de vornic de aprozi şi căminar, în 1841; ban, în 1845; locţiitorul ispravnicului ţinutului Iaşi şi spătar, în 1846; şef de secţie la Vistierie şi agă, în 1849. Cariera trebuie să fi fost rezultatul unei munci cinstite, pentru că nici măcar incisivul Constantin Sion nu are ce să-i reproşeze, cu excepţia originii şi ascensiunii rapide. Un alt indiciu în acest sens îl constituie şi faptul că Radu Rosetti îl menţionează pe Neculai Drosu între cei care, prin 1874, ţineau casă deschisă în Iaşi, la fel ca foştii mari boieri, semn cert al unei integrări reuşite şi acceptabile în rîndul elitei sociale.

Dacă patronajul boieresc nu era posibil sau suficient pentru a te căpătui, se apela la factori de putere mai eficienţi. În 1838, Hristodor Adamache, tot fiu de negustor, a fost ridicat la rangul de spătar prin intervenţia patriarhului Ierusalimului. Constantin Sion îi dezvăluie o origine modestă, tatăl său fiind negustor fruntaş cu dugheană pe Uliţa Mare din Iaşi iar el şi fratele său calfe ce vindeau marfă turcească prin casele boiereşti, printre clienţi numărîndu-se şi Sion însuşi. „În domnia lui Ioan vodă Sturdza, cînd au început a se tăvăli boieriile, au făcut pe Hristodor comis şi n-au mai vîndut în dugheană, iar apoi, Mihai vodă Sturdza, care au batjocorit şi au făcut de rîs boieriile şi nobleţa ţării, l-au făcut agă, încă şi cilen şfuncţionarţ în Divanul apelativ“, calitate în care fosta calfă a ajuns să-l judece, spre năduful acestuia, chiar pe autorul arhondologiei, „ba şi pe mulţi din magnaţi“, adică boieri din protipendadă.

Nu doar boiernaşii şi negustorii aveau şanse de a urca pe scara socială, ci şi ţăranii. Grigore Plitos, fiu de ţăran din Măcăreşti, a intrat slugă în casă la domniţa Marghioala şCalimahţ, soţia logofătului Grigore Sturdza. Stăpînii săi l-au învăţat carte, l-au însurat cu o fată din casă şi, pe la 1806, l-au făcut sluger. Domnul Calimah l-a făcut serdar. A rămas logofăt al casei Sturdza şi după moartea binefăcătorului său, fiind păstrat în funcţie şi apoi ridicat la rangul de agă de fiul acestuia, principele Mihail Sturdza. Pe feciorul său, Iancu, Mihail Sturdza l-a făcut aghiotant domnesc şi maior, l-a însurat cu fata unui agă grec, Ţigara, şi l-a făcut ispravnic de Tecuci, după care „au mijlocit“ şi l-au ales deputat al Adunării obşteşti, şi „l-a făcut postelnic“.

Ca mai totdeauna şi mai peste tot, legăturile de rudenie constituie pîrghii de activare a mecanismelor de propulsare socială. Dacă mai beneficiezi şi de protecţia domnească, ai şansa de-a ajunge mai sus decît ai visat. Norocosul ginere al lui Grigore Plitos, omul de casă al lui Mihail Sturdza, a fost Gheorghe (Iorgu) Hartulari. Prin influenţa socrului său, el ajunge sameş la Suceava, ia în arendă mai multe moşii mănăstireşti şi face avere, devine ispravnic la Suceava, capătă rang de postelnic şi îşi cumpără cîteva moşii. Povestindu-şi viaţa, Elena Hartulari confirmă rolul jucat de tatăl său în realizările sociale şi economice ale soţului său. Domnul îl pune în diferite slujbe la Fălticeni, îl înalţă în rang, intervine pentru a lua în arendă moşii mănăstireşti, îi sugerează idei de afaceri şi îi facilitează respectivele afaceri. „Aceste toate – mărturiseşte memorialista – le făcea Sturdza pentru că tatăl meu îi era cel mai credincios şom de casăţ al lui şi eu eram botezată şi cununată de el […].“

Situaţia este recunoscută chiar de principe, cîţiva ani mai tîrziu, cînd mariajul soţilor Hartulari se zdruncină. Supărat pentru răul tratament aplicat soţiei de către protejatul său, domnul îl ameninţă că-i va lua averea şi i-o va da nevestei oropsite, deoarece „prin hatîrul ei“ i-a dat „atîtea arginteruri şi înlesniri de bani“.

Strategiile matrimoniale au constituit un mijloc obişnuit de inserţie socială, indiferent că erau concepute şi aplicate din iniţiativă domnească sau boierească. Unul dintre mobilurile acestor alianţe îl constituia averea, însă, pe lîngă avere, şi educaţia începe să conteze în algoritmul ascensiunii sociale. Pe Iordachi Stan, suspectat de paharnicul Sion de origine ţigănească, „pentru că era deştept şi învăţasă bine a scrie“ l-a luat vornicul Teodor Balş în grija sa şi l-a făcut vătaf de agie. Apoi l-a însurat cu Anica, fata văduvei Smaranda Alcăzoaia, cucoană scăpătată, „ce era de casa Bălşeştilor“, şi l-a făcut polcovnic de agie. Acesta a avut doi fii: unul, Grigore, a fost beţiv, a ajuns surugiu şi a murit. Celălalt, Dumitru, sub protecţia logofătului Lupu Balş şi în asociere cu cumnaţii săi, negustori greci, a arendat mai multe moşii mănăstireşti la munte, a derulat afaceri cu cherestea şi a făcut stare. Tot prin Lupu Balş a ajuns ban, în 1841, iar prin alte afaceri s-a lipit de beizadea Grigore Sturdza şi prin influenţa acestuia „au făcut o stare mare, negîndită de el vreodată, ş-au cumpărat moşie de veci şi s-au şi făcut şi agă.“ Dacă îi acordăm credit lui Constantin Sion, saltul unui fiu de ţigan la condiţia de boier de protipendadă este o realizare uluitoare. Asemenea performanţe nu pot fi atinse însă decît prin mijloace necinstite, gîndeşte suspiciosul Sion, care conchide într-o notă fatalistă: „sfîrşitul aş dori să trăiesc să i-l văd.“

Dincolo de frustrările personale – sau de castă, al cărei prestigiu social este serios erodat de concurenţa noii boierimi –, dispreţul mocnit al paharnicului este ecoul mentalităţii vremii. Chiar dacă le-au facilitat promovarea socială, marii boieri nu s-au socotit niciodată egali cu reprezentanţii boierimii mici şi mijlocii, şi cu atît mai puţin cu slugile ridicate la ranguri boiereşti. Mai mult decît atît, pe noii boieriţi, care nu ţineau de casa lor, nu se remarcaseră prin merite deosebite care să le justifice boieria, cumpăraseră rangurile sau săriseră treptele prevalîndu-se de diverse oportunităţi, i-au tratat cu dispreţ, acordîndu-le etichete de „ciocoi“ sau „parveniţi“. Tot aşa au fost eternizaţi şi în literatură, după cum bine povestesc, cu haz sau necaz, Ciocoii... lui Nicolae Filimon.

Dan Dumitru Iacob este cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Poliția avertizează cu privire la un nou mod de înșelăciune, prin apeluri telefonice. Cum funcționează spoofingul
Poliția Română avertizează cu privire la spoofing, o formă de înșelăciune, în care atacatorii se folosesc de tehnologia Voice over IP (VoIP) pentru a-și ,,masca” numărul real de telefon, făcându-l să apară ca și cum ar fi un număr legitim sau asociat cu o instituție cunoscută.
image
Vila din Sinaia a prințului Paul de România, vândută de ANAF. Prețul obținut la licitație a uimit experții imobiliari
După două licitații eșuate, Fiscul a reușit în cele din urmă să vândă vila de lux deținută de Prințul Paul Philippe al României, situată la Sinaia. Nepotul regelui Carol al II-lea a fost condamnat definitiv în 2020, în dosarul „Ferma Băneasa”.
image
Ce mâncau bucureștenii în postul din anul 1869: melci, stridii, halva cu miros de trandafir, nuga și unt-de-lemn de Toscana
În secolul al XIX-lea, magazinele de profil din București se aprovizionau cu delicatese din toată Europa, pentru ca oamenii să treacă mai ușor peste post.

HIstoria.ro

image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene. 

image
Bacalaureatul de tip nou din 1948: „Aspecte de la un examen care nu mai seamănă cu cele din trecut“
În 1948, elevii şi cadrele didactice erau puse în faţa Bacalaureatului de tip nou.
image
Cine a fost cel mai impunător reprezentant al vechii boierimi?
Tânărul Cantacuzino va urma cursurile Facultății de Drept din Paris, unde își ia și doctoratul în 1858.