Slavă Domnului că sîntem păcătoşi! Altfel, cinematograful, mai ales el, ar arăta precum o geografie bearcă, fără relief, un şes plicticos locuit de fiinţe angelice, sătule şi ele de atîta singurătate. Ce s-ar fi făcut cinematograful fără izvoarele nesecate numite mîndrie, invidie, mînie, lene, avariţie, lăcomie, desfrînare? Probabil ar fi trebuit să le inventeze. Aşa, nu i-a rămas decît să se adape nesăţios, el însuşi fiind o artă lacomă, să le întreţină şi, cînd realitatea a cerut-o, să sporească lista. Venind mai tîrziu, spaţiul destinat creării prototipurilor umane pliate pe un păcat sau altul era ocupat.Literatura, pictura nu au stat degeaba. Marii avari, bunăoară, aveau un creator, Balzac, Dickens. Infernul dantesc era suprapopulat. Pictura epocilor înfloritoare gemea sub apăsarea trupurilor desfrînate, a cărnurilor revărsate şi a privirilor lascive. Pînă şi sobra sculptură romană mai trimitea, uneori, cîte un mesaj nu tocmai pios. Ce-i rămînea de făcut cinematografului? Să se ia la întrecere? A făcut-o şi pe asta. Uneori, a trecut în faţă, de cele mai multe ori - nu. Există mari filme ce închid în ele esenţa unui păcat, precum Rapacitate (Greed), al lui Stroheim, dar şi acesta este o ecranizare a romanului McTeague, de Frank Norris. Hidoşenia lacomei Trina, proporţiile monstruoase ale decăderii umane pe care o antrenează sînt, prin excelenţă, creaţia unui creator genial. Trecînd în registrul talentului comun, doar cu leneşii puri mi se pare că s-a descurcat bine cinematograful. Vorba "Internaţionalei" mult dragă lui Lars von Trier, "Cei leneşi plece unde vor". S-au aciuat pe ecrane. Alexandru cel fericit (Yves Robert, 1968) adoptă lenevia absolută, ca program de viaţă, după ce se eliberează de o nevastă tiranică. Atunci cînd a vrut să atace masiv, ca să spunem aşa, cinematograful a pus mînă de la mînă, şi-a mobilizat autorii, a purces la diviziunea muncii. În 1952, Roberto Rossellini, Jean Dréville, Claude Autant-Lara, Yves Allégret (printre alţii) semnează Cele şapte păcate, o altă serie, cu acelaşi titlu, dar cu alţi regizori, urmînd după zece ani - Jacques Demy, Claude Chabrol, Jean-Luc Godard, Roger Vadim, Edouard Molinaro etc.Privirea generală: tandru-ironic-îngăduitoare. Doar cîteva popasuri. Eroii lui Demy îşi amintesc de vremea copilăriei cînd desfrîul era personificat pentru ei de femeile frumoase, neapărat goale în haina de blană. Pentru invidie, Rossellini alege o carte, La chatte, de Colette, respectiva felină fiind parte componentă a unui triunghi amoros, tot una cu familia Alain, Camille şi Saha, mult adorată de stăpînul ei, spre gelozia nevestei. Altfel, filmul, în general, asemenea celorlalte arte, nu avea cum să ocolească adevărul integralităţii fiinţei umane, chiar dacă, poate, într-o proporţie ceva mai consistentă, îi place să arate cu degetul. (Sau, poate, degetul său, mustrător, este mai vizibil, prin forţa lucrurilor.) Cum ar veni, schematizeză, simplifică, trimite la colţ răii, împinge în faţă bunii. Dar ce delicii e în stare să extragă, uneori, şi de aici. Nu ştiu ce s-ar fi făcut western-ul fără o astfel de dihotomie. Altfel, arta de care ne ocupăm a navigat printre păcate, lăsîndu-ne libertatea de a le depista ca parte componentă a derutantei naturi umane. Cînd Charlot, personaj eminamente cinematografic, trage picioare în fund poliţiştilor, o face şi cu mînie şi cu mîndrie. Dar mai pot fi acestea numite, astăzi, "păcate capitale", aşa cum le-a definit religia catolică în secolul al XIII-lea? Tendinţa pare a fi mai degrabă asimilarea cu păcatele fără mare importanţă, veniale, într-o lume zguduită de multe alte rele. Despre schimbarea listei milenare discută unele instituţii ale Vaticanului. Cu toată smerenia, trebuie să spun că cinematograful a luat-o înainte. Fie prin banalizarea păcatelor clasice şi, în consecinţă, inducerea sentimentului unei urgenţe a alimentării de la alte surse păcătoase, de care realitatea contemporană nu duce lipsă, fie printr-o reciclare a celor şapte. Orgoliul este benefic, te împinge înainte, invidia poate fi productivă etc. A se vedea nenumăratele pelicule americane despre avansări pe scara socială, ambiţii fericit finalizate, dibace lovituri pe la spate. Nici lăcomia nu mai este ceea ce a fost. S-a sofisticat, rafinat. Îi înţeleg şi îi aprob pe marii bucătari francezi, pe Paul Bocuse, Alain Ducasse cînd au publicat o "Supplique au Pape pour enlever la gourmandise de la liste des péchés capitaux". Cineva propunea, în chip de terapie universală, proclamarea tristeţii drept păcat. Mă cuprinde groaza la gîndul că cinematograful ar fi putut să treacă pe lîngă tulburătoarea tristeţe de pe chipul lui Marilyn Monroe sau al lui James Dean. Altcineva avea drept opţiune de ultimă oră prostia. "Vast program" - ar fi spus De Gaulle. Orgolios cum îl ştim, nu cred că cinematograful s-ar lăsa prins în cursă. Va avea întotdeauna la îndemînă mîndra complicitate a lui Monsieur Teste, "La b