Nimeni nu va şti vreodată cîte ziare şi reviste au existat la începutul anilor ’90. În primele luni de după căderea comunismului, cozile la ziare şi reviste erau la fel de mari ca acelea la alimente. Dacă pentru alte drepturi şi libertăţi democratice a trebuit să aşteptăm ceva mai mult timp, libertatea de exprimare ne-am cucerit-o instantaneu. Şi am văzut că e bine. De atunci, ne-am obişnuit – cetăţeni şi guvernanţi – cu acest cuvînt-umbrelă, folosit şi la bine, şi la rău, şi adecvat, şi inadecvat: „presa“. Care zice, face, drege… Doar că, sub umbrelă, lucrurile sînt mai încurcate.

Cine citeşte, acum, ziarele din primăvara lui 1990 constată că erau pline de opinii exprimate cît se poate de radical. E mai greu să-ţi dai seama care erau faptele, evenimentele petrecute atunci, căci aproape nimănui nu-i păsa de informaţia corectă, astfel încît informaţiile sînt incluse (şi, evident, denaturate în funcţie de perspectivă) în opinii. Tăcută în vremea comunismului, lumea românească avea, brusc, multe de spus. Temătoare şi de umbra ei, pînă în 1989, societatea noastră redescoperea cu delicii „tăria opiniunilor“ sale. Aşa încît presa tipărită a fost importantă în acei ani, în ciuda lipsei de profesionalism. Cu o televiziune „de stat“ care încă nu ştia să fie independentă şi cu un radio public care s-a profesionalizat mai rapid, dar discret (adică fără să creeze impact), presa scrisă a fost, o bună bucată de vreme, puternică şi influentă în dezvoltarea proaspătului nostru spaţiu public. Şi, bineînţeles, în evoluţia curentelor şi ideologiilor politice. Se consideră (au apărut şi studii academice pe tema asta) că, în 1996, alternanţa la putere prin victoria lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democratice n-ar fi fost posibilă fără aportul presei. Influenţa ei a fost, aşadar, importantă tocmai pentru că presa noastră s-a construit, la început, de o parte şi de alta a baricadei politice: ori cu puterea („neocomunistă“), ori cu opoziţia („democratică“). Chiar şi după apariţia televiziunilor private (Tele7abc, PRO TV, Antena 1 şi apoi celelalte), presa scrisă a continuat să aibă influenţă în politică, în alegeri, în societate. Acum nu mai are, deşi cei mai mulţi politicieni cred că da. Sau, mai bine zis, nu mai are acel tip de influenţă din anii ’90. Dar televiziunile – între timp înmulţite peste ceea ce poate suporta piaţa românească – au un rol în otrăvirea peisajului public şi în inducerea sentimentului de „cetate asediată“ pe care îl au mulţi concetăţeni de-ai noştri.  

Televiziunile private şi-au luat, o vreme, în serios rolul de entităţi alternative la televiziunea publică, în materie de informare corectă a cetăţeanului şi de reflectare a agendei publicului, dar pentru că scopul lor principal este de natură comercială, au vizat mai ales creşterea audienţei (şi, deci, a veniturilor din publicitate). PRO TV a impresionat de la început pentru că era altceva – de la conţinutul programelor, pînă la felul de a-şi promova vedetele şi emisiunile, de la tehnica montajului pînă la ştiinţa de a-i induce telespectatorului sentimentul libertăţii „de tip occidental“. Unele dintre celelalte televiziuni s-au inspirat, discret, din tehnicile „proteviste“ sau măcar au fost puse în situaţia de a-şi construi profilul prin raportare la postul TV din Pache Protopopescu. O vreme, noile televiziuni au băgat în seamă politica, programînd ample talk-show-uri, cu miniştri şi parlamentari. A contat: cetăţeanul putea vedea, în direct, confruntarea de opinii diverse. Dar demonul audienţei a făcut ca, în timp, cetăţeanul să cedeze locul consumatorului, în ocupaţiunea mintală a producătorilor şi managerilor din televiziuni. Iar consumatorul avea nevoie de distracţie. Formate şi reţete noi şi vechi, concursuri a căror promovare a creat senzaţia că nu trebuie să faci nimic şi capeţi premii (paradigma lui „te uiţi şi cîştigi“), reality show-uri în care cetăţenii obişnuiţi deveneau protagonişti au creat, în public, o adevărată dependenţă de televiziuni. Cînd au apărut televiziunile „de ştiri“, părea că nişa celor dornici de informaţii şi opinii pe subiecte serioase era satisfăcută. Dar televiziunile de ştiri au devenit rapid nişte centre de răspîndit păreri de-a gata, fabrici de imagine pentru politicieni, instrumente de propagandă sau măcar de „lansat subiecte pe piaţă“. Un concubinaj care rezistă deja de cîţiva ani între politicieni şi unele posturi TV ne-a adus în situaţia ca foarte multe dintre aşa-zisele subiecte politice să apară după o schemă bine pusă la punct: politicianul X zice ceva într-un talk-show, zisa lui (chiar dacă e un fleac sau o aiureală) este apoi difuzată în mod repetat ca „ştire“ de acelaşi post TV, apoi de alte posturi, apoi de ziare şi site-uri. Ca să-l contracareze, politicianul Y urmează aceeaşi schemă, dar cu ajutorul altei televiziuni. Audienţa televiziunilor de ştiri şi a emisiunilor de acest tip e mică – abia dacă atinge 2-300 de mii de persoane –, dar impactul e mare prin repetarea pisăloagă a „ştirii“. S-au dus vremurile de glorie cînd Florin Călinescu îi putea spune (obraznic? realist? cinic?) lui Emil Constantinescu: „La emisiunea mea se uită mai mulţi oameni decît v-au votat pe dumneavoastră.“

În acest peisaj – şi cu ajutorul noilor tehnologii, care au „mutat“ presa în mediul online –, presa tipărită e pe cale de dispariţie totală în România: principalele ziare abia dacă mai vînd 10-15.000 de exemplare. Televiziunile, oricît s-ar lăuda, nici ele nu se simt prea bine: o parte din audienţă migrează către canalele de nişă ori către online, rezultatele financiare ale trusturilor media sînt proaste. Dar un lucru merge în continuare neabătut, cu capul spre zidul final: obsesia de a cîştiga audienţa cu mijloace primitive – scandaluri, bîrfe, descheieri la nasturi. Faţă de ce vedem acum, talk-show-urile politice din anii ’90 erau temple ale inteligenţei şi bunului-simţ. Măcar atunci se punea patimă în dezbaterea unor teme majore: democraţia, statul de drept, integrarea europeană a României, reformele economice etc. Acum, presa e plină de cafturi mărunte, cele mai multe fără miză, care aleargă după o audienţă de proastă calitate, pe care singură şi-a format-o, în timp, mizînd pe poftele şi hachiţele mărunte ale „naturii umane“: curiozitatea meschină, plăcerea de a bîrfi, pornirea către tot ce înseamnă conflict şi controversă, impulsul de a trăncăni vrute şi nevrute doar pentru a simţi că trece timpul mai uşor.  

Să facem un exerciţiu absurd: să presupunem că, timp de o săptămînă, toate televiziunile s-ar abţine să mai dea pe post „ştiri“ de genul „Ponta a zis, Băsescu a replicat“ etc. şi ar da numai ştiri serioase, ca la carte, bazate pe fapte şi evenimente. Cred că atmosfera publică ar deveni mult mai senină şi o bună parte dintre cetăţeni n-ar mai trăi cu sentimentul că „ţara merge prost“. Sau ar înţelege motivele reale pentru care ţara merge prost – şi care nu sînt nici pe departe schimbul de adjective între politicieni. Dar, evident, acest exerciţiu rămîne absurd: televiziunile nu mai au curajul să iasă din limitele pe care singure şi le-au creat, iar complicatul sistem de concubinaje cu lumea politică şi cu interesele de afaceri nu le lasă să-şi vadă de treabă aşa cum ar trebui. Ce s-a întîmplat în 2012, cu suspendarea preşedintelui, a fost o hîrtie de turnesol: foarte multe instituţii media s-au reaşezat făţiş pe baricade, amplificînd iraţionalitatea acelor întîmplări care ne-au întors în anii ’90. Dar în 2012 s-au întîmplat evenimente ieşite din comun. În viaţa de toate zilele, politicienii apar la televizor pentru a se cafti în direct dintr-un fel de inerţie, ajutaţi de echipele de zgomote pe care şi le-au creat. Cei mai mulţi cetăţeni se uită în altă parte. Dar, într-un fel sau altul, zgomotele ajung şi la ei (şi, eventual, îi enervează şi le creează o lehamite suplimentară faţă de politică). Una peste alta, din combinaţia de goană după audienţă şi grija de a servi patronii politici rezultă o atmosferă toxică, în care cetăţenilor-consumatori li se induce permanent senzaţia că trebuie să fie în alertă şi li se pun în braţe războaie care nu sînt, de fapt, ale lor. 

Foto: V. Dorolţi