În 2012, suspendarea preşedintelui Traian Băsescu a declanşat mari tensiuni şi pasiuni. Nu prea au ieşit oameni în stradă – nici pro, nici contra –, n-au ieşit în număr suficient nici la vot, astfel că, pînă la urmă, referendumul a fost invalidat. A existat însă un uriaş război de vorbe şi opinii despre orice. Chiar şi despre numărul de locuitori ai ţării, care a devenit subiect de dispută (deşi, pînă cu puţin timp înainte, nimeni nu părea să aibă o problemă existenţială pentru că nu ştim cîţi sîntem în România). Părea că toată lumea „face politică“. Nu mai fusese aşa de la începutul anilor ’90.

Imediat după căderea comunismului, libertatea de exprimare a fost cîştigul cel mai vizibil. Practic, în cîteva zile, s-a pornit un iureş de opinii – mai ales pe teme politice – la care cei mai mulţi concetăţeni de-ai noştri nici nu îndrăzneau să spere, cu o săptămînă înainte. Tot în cîteva zile au reapărut partidele istorice – PNL şi PNŢ. Mai erau în viaţă cîţiva foşti lideri ţărănişti şi liberali din perioada interbelică, iar în jurul lor s-au regrupat şi alţii: foşti membri, acum oameni în vîrstă, dar şi tineri care proveneau din familii cu biografii politice de dinainte de comunism. Ori, pur şi simplu, oameni care se recunoşteau în ideologia noilor (vechi) partide. Cînd Frontul Salvării Naţionale – structura de conducere a ţării care preluase puterea după căderea lui Ceauşescu – a anunţat, prin vocea lui Ion Iliescu, că se va transforma în partid şi va participa la alegerile care urmau să aibă loc pe 20 mai 1990, lumea românească s-a polarizat politic şi s-au pornit militantismele: „feseniştii“ voiau linişte şi stabilitate în ţară, „antifeseniştii“ cereau reforme democratice profunde, după model occidental, şi „punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara“ (adică interzicerea accesului la funcţii publice pentru demnitarii fostului regim). Manifestaţiile de stradă erau frecvente, iar pentru foarte mulţi cetăţeni, a-ţi exprima opţiunile ideologice (inclusiv prin participarea la mitinguri, electorale sau nu) însemna „să faci politică“. Cred că atunci s-a instalat în mentalul colectiv această ciudată echivalare între faptă şi vorbă: a face politică se confunda cu a vorbi despre politică. Îmi amintesc că mulţi oameni, dacă li se cerea părerea în legătură cu politichia zilei, reacţionau prompt cu „eu nu fac politică“, privind un pic speriaţi sau măcar surprinşi. În schimb, alţii – destui – abia aşteptau să-şi expună, cît se poate de răspicat, tăria opiniunilor... Prieteni de-o viaţă se certau pentru că aveau opţiuni politice contrare, membrii aceleiaşi familii nu-şi mai vorbeau cu zilele din motive de „politică“.

De fapt, nu ideologiile politice erau „vinovate“, ci lipsa exerciţiului democratic, educaţia proastă, oboseala şi teama adunate în anii comunismului, cînd nu era deloc bine să spui deschis ce gîndeşti. Dar mulţi oameni au crezut sincer că „politica e de vină“ şi cu asta au rămas. Şi nu doar politica „în general“, ci şi oamenii politici în carne şi oase: Iliescu pentru că era comunist, Raţiu şi Câmpeanu pentru că voiau să-i aducă înapoi pe moşieri şi pe burghezi... Bineînţeles, au fost destui care au exploatat naivitatea civică a „poporului“ (mai ales cei dedaţi la manipulări şi intoxicări, în timpul regimului comunist). Aşa încît, într-o hărmălaie generală, cu emoţiile în gît şi cu gîndirea pusă între paranteze, am ratat – politicieni şi popor deopotrivă – ocazia de a intra în democraţie pe baze raţionale şi de a înţelege pluralismul politic ca pe ceva firesc. În timp, lucrurile s-au mai calmat. Alternanţa la putere a celor două mari tabere politice le-a dovedit oamenilor că a nu mai avea „stabilitatea“ unui partid unic nu e o catastrofă, dimpotrivă: una dintre lecţiile democraţiei a fost învăţată din mers. Dar politicile ineficiente şi corupţia au creat senzaţia (dominantă azi într-o bună parte a electoratului) că „toţi sînt o apă şi-un pămînt“. Traseismul – o altă maladie cronică a politicii de tranziţie – a accentuat această senzaţie. Aşa încît, azi, se vorbeşte generic despre o „clasă politică“ indistinctă, care pe cei mai mulţi îi nemulţumeşte în ansamblu. În toate sondajele, cota de încredere cea mai scăzută o au partidele politice şi Parlamentul. Iar la ultimele alegeri s-au prezentat doar 40% dintre cetăţeni. (Vremurile cînd cetăţenii cereau imperativ să se prelungească programul secţiilor de votare sînt apuse…) Unii analişti consideră că, pe acest fundal de scepticism politic, ar fi spaţiu pentru apariţia unor partide noi, „altfel“. Au apărut cîteva, dar nu reuşesc să se impună. Oare tocmai pentru că mulţi cetăţeni s-au săturat de politică şi au ajuns la concluzia că „oamenii serioşi“ îşi văd de treaba lor, nu se amestecă în hîrdăul politicii? Posibil. Dar, în acest caz, ne întoarcem cumva la începutul anilor ’90, la cei care se grăbeau să spună, un pic speriaţi şi dornici să-şi salveze faţa, „eu nu mă bag în politică“? În general, politica a ajuns să aibă o imagine proastă, iar partidele profită, de fapt, de pasivitatea cetăţenilor: o dată la cîţiva ani, oamenii votează, apoi aşteaptă să li se rezolve problemele şi bombăne că „nici ăştia n-au făcut nimic“. Manifestări publice, ieşiri în stradă? Mai nimic. Cu mare greutate, sindicatele reuşesc să aducă în faţa Guvernului cîteva mii de oameni, se rostesc cam aceleaşi refrene şi se mai „bifează“ o acţiune sindicală care nu duce nicăieri. Singurul protesc civic demn de luat în seamă a fost cel legat de Roşia Montană: în momentele sale culminante, zeci de mii de oameni au ieşit în stradă, simultan în mai multe oraşe. Dincolo de subiectul în sine (exploatarea minieră de la Roşia Montană), protestul a fost important pentru că a dezmorţit spiritul civic şi, cu siguranţă, i-a pus pe gînduri pe guvernanţi. E posibil ca această mişcare provocată de #unitisalvam să însemne un nou început sau, dimpotrivă, să rămînă un episod unic. Vom vedea. Dar îmi închipui că, văzînd zeci de mii de oameni în stradă, prin capetele celor care sînt sau au fost la guvernare a trecut, fie şi pentru o clipă, gîndul: „Şi dacă se adună o sută de mii sau mai mulţi?...“

În acest peisaj, e mai degrabă straniu că, în 2012, s-au declanşat atîtea pasiuni din motive politice. Dar numai la prima vedere. În viaţa de toate zilele, cetăţenii nu mai pun energii în politică. Intrarea în NATO şi în UE a creat un anume sentiment de siguranţă (care, la începutul anilor ’90, cînd mulţi se temeau că „neocomuniştii“ ne vor preda Moscovei, n-avea cum să existe), iar cei cîţiva ani de creştere economică accelerată i-au ţinut pe oameni ocupaţi cu munca şi cu viaţa lor. Dar în 2012, după cîţiva ani de criză economică şi într-un context politic tulbure, au avut loc lucruri neobişnuite şi într-un fel care a stîrnit îngrijorare. Nu era prima suspendare a preşedintelui, dar modul în care s-a lucrat a fost extrem de brutal: un fel de război-fulger care, sperau iniţiatorii, urma să le asigure succesul înainte ca lumea să se prindă. Numai că lumea – din România şi din afară – s-a prins şi a reacţionat. Privind înapoi la fapte şi acţiuni politice, ne dăm seama că totul a fost complet iraţional. Să schimbi peste noapte nişte reglementări, sperînd că lumea (inclusiv partenerii din UE) le va înghiţi pe nemestecate e complet stupid şi arată că liderii USL care au decis asta nu ştiu pe ce lume se află. Sau că ura faţă de Traian Băsescu îi domină şi îi împinge la acte necugetate. În ambele ipoteze, se cheamă că deciziile politice la vîrf se iau emoţional şi prosteşte, deci periculos. Ne-am întors cumva în anii ’90 – după ce părea că ne-am limpezit şi am intrat într-o oarecare normalitate – cînd politica se făcea vehement şi emoţional, între „fesenişti“ şi „antifesenişti“. Numai că, acum, majoritatea cetăţenilor nu mai e dispusă să participe emoţional la bătăliile politice. Probabil că o bună parte a electoratului s-a maturizat mai mult decît îşi închipuie politicienii, care aleargă în continuare după voturile celor care sînt mai uşor de cumpărat ori de păcălit (cu „o sută de lei în plus la pensie“, conform modelului lansat de Ceauşescu la ultima sa apariţie în public, pe 21 decembrie 1989, cînd a încercat fără succes să-i potolească pe oamenii din faţa CC al PCR). Dar, deocamdată, o bună parte a electoratului nu se manifestă politic, nici măcar prin prezenţa la vot. Aşa încît, după ce-şi iau tainul de voturi, politicienii revin la jocurile dintre ei, la disputele fără miză, la lipsa de orizont, la combinaţiile de culise. În cele mai multe, decisivă e tot implicarea emoţională. După ce, în 2012, au fost strîns uniţi împotriva „dictatorului Băsescu“, Victor Ponta şi Crin Antonescu se fac acum, reciproc, „mincinoşi“. Din asta o să se rupă ditamai alianţa care avea drept ţel suprem să „scape ţara de dictator“. Dar orice mare ţel se pierde cînd politicianul român, rănit în orgoliul său, simte impulsul de a-i zice de la obraz aliatului de pînă mai ieri: „Îţi trag palme, mă-nţelegi?“ Dar întotdeauna va rămîne loc pentru „pupat toţi piaţa Endependenţi“.  

Foto: V. Dorolţi