Sînt fel şi fel de radiouri cele pe care le putem auzi pe teritoriul României. Şi mă refer acum doar la FM, nu la puzderia de radiouri online. Oricum, se pare că la imaginaţia privind oferta radiofonică am depăşit de mult ţări cu o civilizaţie sonoră de tradiţie.

Radioul se apropie de împlinirea a 100 de ani de existenţă la nivel popular. Peisajul sonor pe care îl definea pe atunci în întreaga lume s-a schimbat semnificativ de la începuturile radioului, din anii 1920, continuînd să evolueze în paralel cu progresele tehnologice. Odată cu descentralizarea controlului guvernamental asupra răspîndirii informaţiei, petrecută în anii ’70, în vestul Europei, monopolurile radiourilor publice au dispărut şi s-au emis licenţe pentru radiouri private locale, regionale şi naţionale. Deschiderea Europei Centrale şi de Est în anii ’90 şi cea a pieţei mondiale de radio au dus la o concurenţă foarte strînsă şi au determinat o specializare tot mai strictă, cu o concentrare clară asupra atragerii audienţelor.

Evoluţia tehnologică spectaculoasă petrecută de-a lungul acestui secol a condus către o realitate: aparatul de radio, pînă de curând un obiect standard al gospodăriei şi în continuare un obiect standard al maşinii, va dispărea treptat, transformîndu-se în altceva, pe măsură ce epoca informaţională înaintează.

În 2012, radioul este, în cele mai multe cazuri, coloana sonoră care te însoţeşte cînd faci (şi) alte activităţi. Poate fi ascultat în mişcare, poate fi ascultat chiar atunci cînd privirea îţi este concentrată asupra unei cu totul alte probleme, poate fi ascultat cînd înveţi sau lucrezi, poate fi ascultat împreună cu alţii sau singur, în spaţii publice, în maşina ori casa personală. Pînă la urmă, îţi oferă o mare libertate de opţiune. Dar mai ştim noi oare să apreciem această libertate?

În general radioului nu-i acorzi atenţie, de aici şi dezvoltarea copleşitoare în ultimul timp a radiourilor muzicale, respectiv a celor cu muzică de tip comercial şi, mai precis, cu playlist repetitiv şi previzibil, conform reţetei, adresîndu-se foarte exact unei anumite grupe de vîrstă sau educaţie. În fond, despre asta este vorba în textura sonoră radiofonică a primului deceniu de secol XXI, într-un procent semnificativ majoritar. Completînd discretul procent care duce pînă la sută la sută, în peisajul radiourilor muzicale de la noi există şi altfel de posturi, care difuzează muzică clasică, care uneori au programe de jazz (mai mult noaptea), cu muzică alternativă…

Un experiment amuzant poate fi, vara, să încerci să asculţi în maşină un astfel de post de radio şi să deschizi geamurile la semafor lăsînd coloana sonoră care te însoţeşte să se reverse către exterior. Vei remarca priviri uimite din multe direcţii, numărul acestora fiind proporţional cu locul în care te afli în oraş.

Educaţia muzicală în şcoală care să deschidă apetitul publicului către o muzică mai elaborată decît cea oferită de hit-urile zilei exista, între anumite limite, pînă în 1990, dar ea era canalizată exclusiv către muzica clasică. Pînă la urmă, ţinea tot de familie dacă aveai parte de o deschidere către o muzică mai facilă sau ţi se trezea interesul faţă de o muzică mai complexă, fie ea clasică, pop sau rock. În zilele noastre, educaţia muzicală în şcoală practic nu mai există, întîmplîndu-se frecvent să constaţi că prima oră la care se renunţă în clasele primare, dacă trebuie sacrificat ceva, este muzica. O altă constatare tristă – auzită de la o persoană care urmăreşte educaţia muzicală a copiilor şi modul în care cîntă aceştia – este că România e una dintre ţările în care se cîntă cel mai fals „Mulţi ani trăiască“. Şi ce e mai trist, este că prea puţini par să-şi dea seama de asta. Puteţi încerca să vedeţi dacă am dreptate la prima aniversare la care mergeţi. În final, întotdeauna educaţia muzicală, educaţia cîntatului vocal – în familie, la şcoală, în colectivităţi – va avea legătură cu tipul de muzică pe care îşi doreşte să-l asculte cineva, la radio sau în alte contexte.

Revenind la radio, dacă ai alte gusturi decît cele medii, cele orientate către postul de radio la care auzi hit-uri şi ştiri, la ora actuală fie îţi poţi crea propriul radio online, fie te poţi refugia în cele cîteva oferte altfel (dar relativ puţine) în FM. De multe ori, aceste persoane cu gusturi mai aparte sînt greu de mulţumit şi părăsesc destul de repede posturile care li se adresează, pentru a-şi alege propria muzică. Radioul rămîne însă ceva comod. Dar odată cu apariţia telecomenzii şi a aparatelor moderne, la fel de comod este să-l şi părăseşti.

Mai există şi acei ascultători care preferă radiourile la care se vorbeşte mai mult. Dar aici intrăm în alt teritoriu, cel al radioului pe care eşti obligat să-l asculţi şi nu poţi doar să-l auzi. Fie că vorbim despre cei mulţi care ascultă posturi de ştiri sau de sport, ori de cei puţini, care se lasă cuceriţi de acel atît de aparte radio cultural, de documentar, de teatru radiofonic...

Mă gîndesc uneori dacă într-adevăr muzica de la radio şi, prin extensie, cultura de la radio poate cultiva un ascultător obişnuit, dacă îl poate educa? Probabil că da. Însă trebuie să recunoaştem că un ascultător, odată ajuns pe frecvenţa ta, dacă nu este mulţumit de ceea ce i se oferă, sau dacă este deranjat de ceva, pleacă mult mai repede de pe post decît iese dintr-o sală de spectacol sau concert, sau dintr-o sală de clasă. Aşa că obligaţia de a şti să te faci plăcut şi ascultat este esenţială şi vine înaintea celei de a educa. Pentru că niciodată nu vei reuşi să educi un public absent. Aici apare provocarea pentru cei care fac radio cu veleităţi culturale sau educative. Un radio care trebui ascultat şi nu auzit. 

Oltea Şerban-Pârâu este redactor-şef la Radio România Cultural.