După căderea lui Ceauşescu, dintre sutele de apeluri făcute la televiziune, cel către intelectuali a fost, probabil, cel mai insistent repetat. Instinctiv, "revoluţionarii" manifestau un fel de impuls iluminist şi chemau minţile naţiunii să contribuie la noua aşezare a societăţii. În toate ţările comuniste, intelectualii avuseseră un rol în instaurarea democraţiei, după ce, într-o formă sau alta, furnizaseră exemple şi modele de atitudine prin episoade de disidenţă şi protest faţă de regimul comunist. Unii dintre ei au ocupat, ulterior, înalte demnităţi în stat şi au asigurat tranziţia către democraţie şi reintegrarea ţărilor din Est în Europa. "Rezumatul tranziţiei"Intraţi sau nu în politică, intelectualii din fostele ţări comuniste au oferit lumii occidentale un model "uitat" (sau, în unele aspecte, puţin cunoscut) în democraţiile mai vechi, un tip de atitudine civică şi un rezervor de idei consistente în dezbaterile despre lumea în care trăim. Václav Havel, Adam Michnik, Bronislaw Geremek şi alţii au devenit celebrităţi internaţionale, presa din toată lumea a fost încîntată să le publice opiniile, astfel încît ei au devenit "vîrful de lance" al difuzării, în Vest, a unor idei şi experienţe pe care cetăţenii occidentali nu le cunoşteau. Zeci de colocvii internaţionale despre Europa de Est şi tranziţia spre democraţie au făcut din postcomunism un subiect de cercetare academică, dar şi o adevărată "modă intelectuală". Pe măsură ce reformele democratice avansau, iar fostele ţări comuniste se apropiau de standardele Europei Occidentale, rolul acestor intelectuali devenea tot mai puţin semnificativ: politica începea să fie tot mai mult o "profesie", iar angajamentul civic se putea manifesta pe teme tot mai "specifice", din moment ce marile valori ale democraţiei fuseseră instituite, iar societatea civilă căpătase un contur tot mai ferm şi o organizare tot mai bună. Wolf Lepenies, într-o carte apărută în 1991, crede că Havel, Michnik şi ceilalţi reprezintă ultimul exemplu de intelectuali în accepţia "tradiţională" a termenului, care îşi are originea în Afacerea Dreyfuss şi presupune, înainte de toate, angajamentul în favoarea unei cauze importante pentru societate (Wolf Lepenies, Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa, traducere în limba română de Ioana Bot şi Anca Neamţu, prefaţă de Andrei Pleşu, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005). Revenirea la valorile democraţiilor occidentale, după căderea regimurilor comuniste, i-a obligat pe aceşti protagonişti ai tranziţiei să-şi modifice rolul în societate. De la statutul de "elite disidente", care oferiseră naţiunii un model de atitudine şi cîteva valori fundamentale în care să creadă (sau, mai bine zis, pe care să le redescopere), au trecut la acela de "intelectuali publici". Cam aşa s-ar scrie "rezumatul tranziţiei". "Politica e murdară"În ciuda aparentelor diferenţe (multe dintre ele provocate de sentimentul românesc al lui "ca la noi, la nimeni"), situaţia din România se înscrie în curentul general est-european. Apelul rostit la televiziune în decembrie 1989 a fost urmat: în 1990, presa liberă a explodat de-a dreptul şi cu ajutorul intelectualilor " mulţi dintre ei fondînd ziare şi reviste şi scriind regulat pe teme politice ori sociale; la primele alegeri libere, pe listele partidelor se aflau mulţi intelectuali, iar cîţiva au candidat pe o listă independentă; în fruntea unor instituţii nou înfiinţate au fost numiţi intelectuali cunoscuţi. Tot atunci au apărut însă clivajele şi "taberele": mineriada şi sloganul "noi muncim, nu gîndim" au generat în opinia publică o tot mai puternică atitudine împotriva intelectualilor, partidele şi grupările naţionaliste au practicat un discurs agresiv împotriva "intelectualilor vînduţi Occidentului", producînd o întreagă "mitologie" negativă pe această temă (Soros, Mossad-ul, CIA etc. care îşi "fac" interesele în România prin intermediul intelectualilor) şi chiar preşedintele de atunci, dezamăgit că majoritatea intelectualilor proeminenţi era "în opoziţie", a avut dese şi neinspirate intervenţii publice împotriva celor care, scriind la gazete sau organizînd dezbateri la GDS, "destabilizează ţara"... Aşa a apărut, probabil, principala diferenţă faţă de Cehia, Polonia sau Ungaria: trăind cu regretul că "nu avem un Havel", foarte mulţi intelectuali au fost critici cu puterea "neocomunistă", unii încercînd chiar să se organizeze într-un partid (Partidul Alianţei Civice), ceea ce, pentru o democraţie, pare cel puţin o naivitate. De altfel, în cîţiva ani, tentativele intelectualilor de a intra în politică au eşuat, practic. Unii " puţini " au avut funcţii executive şi s-au achitat onorabil de ele.Dar sentimentul general a fost acela de dezamăgire, inclusiv faţă de preşedintele Emil Constantinescu, puternic susţinut iniţial şi provenit din lumea universitară. "Politica e murdară" " a fost concluzia, spusă sau nespusă, a intelectualilor care au trecut prin partide şi prin Parlament. De aici şi dilema: poate că e aşa, dar poate că " dacă ar fi rezistat "înăuntrul sistemului" " politica ar fi fost mai puţin murdară. Moral " le-ar fi fost greu să reziste alături de foşi securişti şi activişti reciclaţi la democraţie, alături de oportunişti de tot felul ori de juni porniţi pe carieră, care s-ar fi comportat la fel şi pe vremea UTC-ului. Intelectual " ar fi trebuit să facă eforturi enorme pentru a suporta aberaţiile, agramatismele şi glumiţele de autobază produse în Parlament şi în şedinţele de partid. Aşa încît, la întrebarea melancolică "de ce n-am avut un Havel român?", un posibil răspuns ar fi: chiar dacă l-am fi avut, ar fi ieşit repede " şi scîrbit, precum Emil Constantinescu? " din politică. Havel a avut în spate o seamă de oameni capabili să facă o politică raţională, să ajungă la compromis (cuvînt încă "rău famat" în România şi de-a dreptul inacceptabil pentru o bună parte a intelectualilor români, în anii ’90), să se adune în jurul cîtorva scopuri fundamentale. La noi, începînd din 1990, s-au construit rapid baricade. Poate că nu "un Havel român" ne-ar fi trebuit, ci background-ul, fundalul politic şi social pe care a evoluat Havel. Iar asta nu mai depindea de o figură "providenţială", ci de noi toţi. Nu?Piaţa liberă a opiniilorŞi totuşi... Principala asemănare între România şi celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est constă în contribuţia majoră a intelectualilor la formarea societăţii civile. Grupul pentru Dialog Social, Alianţa Civică ori Solidaritatea Universitară, Asociaţia Pro Democraţia şi altele au făcut permanent presiuni, în anii ’90, asupra puterii politice, pentru a adopta reformele necesare tranziţiei spre democraţie. Pe de altă parte, intelectualii care au devenit editorialişti sau comentatori în ziare şi reviste au generat o "piaţă a opiniilor" de care mass media avea nevoie " între altele şi pentru a ieşi din clivajul de la începutul anilor ’90, cînd presa era împărţită radical în două, în funcţie de atitudinea faţă de Putere. Dincolo de temele, ideile sau opiniile exprimate de intelectuali în articolele lor, esenţial este faptul că s-a creat un spaţiu public, un spirit de dezbatere neapărat necesar unei societăţi deschise. Treptat, acest spaţiu a devenit tot mai nuanţat, în locul atitudinilor ferme pro sau contra din 1990 apărînd o diversitate de păreri şi interpretări ale politicii, societăţii, culturii. Consecinţele acestor transformări încep să se vadă " în ciuda veşnicelor noastre lamentări. În siajul intelectualilor a apărut o sumedenie de "opinionişti" de diverse facturi şi calibre (nu întotdeauna bine intenţionaţi şi întotdeauna stăpîni pe opiniile lor " dar asta este altă discuţie...).Nu de opinii şi dezbateri ne putem plînge: sînt pline ziarele şi televiziunile de aşa ceva. Problema este că vechii lideri de opinie de la începutul anilor ’90, care alcătuiau elita intelectuală a momentului, fie s-au retras la ale lor, fie continuă să se exprime (pe un fundal mult mai complicat şi mai zgomotos), dar nu mai au impactul de odinioară. Schimbările generaţionale au un rol în asta, desigur. Dar " şi aici iarăşi ne deosebim de celelalte ţări postcomuniste " un rol important îl are şi reluarea discursului anti-intelectuali de la începutul anilor ’90. Întreaga falsă dezbatere despre "intelectualii lui Băsescu" din ultimii ani este o dovadă în acest sens: speculînd asupra unor opinii (sigur, poate uneori prea entuziaste) ale cîtorva intelectuali în legătură cu actualul preşedinte, diverşi gazetari au construit un întreg arsenal de vorbe şi ipoteze care a avut drept efect crearea senzaţiei că, în general, intelectualii s-au lăsat "cumpăraţi" de puterea politică. La fel, apariţia în presă a unor dosare de informatori ale cîtorva scriitori sau universitari, în timp ce ofiţerii de securitate şi-au văzut liniştiţi de pensie, a generat noi "dubii" în legătură cu categoria intelectualilor în ansamblu. Aşa încît "punctul culminant" al acestor atacuri " lista "fripturiştilor" publicată recent de Cotidianul, într-o manieră la care pînă şi România Mare părea să fi renunţat " nu este decît o dovadă în plus asupra imaturităţii spaţiului nostru public, sensibil în continuare la discursuri "demascatoare" de acest tip.Construit de elitele care la începutul anilor ’90 au afirmat valorile democraţiilor occidentale, acest spaţiu începe să fie cucerit acum de o generaţie nouă, pentru care comunismul e "deja istorie" şi care nu are în vocabularul de bază cuvinte precum "disidenţă" sau "anticomunism". Pentru reprezentanţii elitelor, a mai rămas valabil doar rolul de intelectuali publici. Adică oameni proveniţi dintr-un domeniu al ştiinţei sau culturii care se exprimă, pentru un public larg, pe teme din afara zonei lor de competenţă. Numai că, între timp, societatea românească e tot mai puţin dispusă să le acorde atenţie intelectualilor, fascinată de alte "modele", iar televiziunile " care dictează tot mai mult în spaţiul public de la noi " nu-i mai cheamă să-şi exprime opiniile decît cînd au nevoie de înnobilarea "decorului". Mă tem că abia de aici încolo începem să ne deosebim de celelalte ţări ex-comuniste. (Mircea Vasilescu)