Fundaţia Soros România a făcut de-a lungul timpului o serie de cercetări de teren şi studii aprofundate privitoare la migraţia românească din ultima vreme, în condiţiile în care Guvernul nu pare să se fi preocupat serios de această chestiune. Am stat de vorbă cu membrii echipei Fundaţiei Soros implicate în aceste studii.

De ce se ocupă Fundaţia Soros de problema emigrării românilor?

Gabriel Petrescu (director executiv): Pentru că avem o populaţie foarte mare care emigrează. Unii pleacă pe perioadă mai scurtă, alţii pe perioadă mai lungă. Sînt diferenţe foarte mari între ce s-a întîmplat pînă în 2007 şi ce s-a întîmplat după. Iar atunci cînd ai o populaţie activă de o asemenea dimensiune care emigrează, apare o problemă foarte mare cu cei care rămîn în România, cu cei care susţin în continuare sistemul de pensii, de exemplu. Pe de altă parte, rudele rămase ajung să muncească mai puţin pentru că sînt dependente de banii care le vin de la cei plecaţi. Studiile Băncii Mondiale sau ale autorităţilor române se limitează în general la remitenţe. Din datele pe care le deţinem, aceste remitenţe se dovedesc a fi 6% din totalul banilor economisiţi de românii din străinătate. Doar atît trimit acasă, şi aceste sume sînt din ce în ce mai mici. Asta şi pentru că, după 2007, am început să emigrăm ca unităţi familiale şi atunci motivul de a trimite bani acasă a scăzut.

Andra Bucur (coordonator de programe): „Migraţie şi dezvoltare“ a fost început la Fundaţia Soros în anul 2006, înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, cînd am anticipat că, odată cu liberalizarea frontierelor, emigraţia va creşte şi ne vom confrunta cu un număr mai mare de emigranţi. Pentru că nu existau politici şi strategii la nivel guvernamental şi pînă atunci nu se făcuseră studii şi nu era un interes guvernamental, am început acest program cu scopul de a avea un fundament pentru politicile şi legislaţia care urma să se transpună de la nivel european şi pentru a putea suplini o nevoie şi nişte servicii pe care statul român nu le oferea.

Din majoritatea studiilor reiese că, după Revoluţie, au existat patru valuri de migraţie din România către Occident. Care sînt diferenţele dintre aceste patru valuri, cum se structurează cele patru etape?

Victoria Nedelciuc (coordonator de programe). Împărţirea a fost făcută de lumea academică. Primul val este cel de după 1989 şi a durat aproximativ pînă în 1995. Se caracterizează prin migraţie etnică, în special, pentru că în acea perioadă au plecat cu deosebire etnici germani, maghiari şi evrei, în general în ţările de unde veniseră strămoşii lor. Nu a fost o migraţie în masă, dar este considerat un val migraţionist al elitelor. Atunci au plecat persoane foarte calificate şi care aveau venituri destul de mari, raportat la masa societăţii româneşti. Au plecat în Statele Unite, Canada şi chiar Australia sau Noua Zeelandă. Erau universitari, directori de spitale... Aş spune că acel val, care era de migraţie definitivă, este şi cel mai puţin studiat. Putem presupune că a fost vorba de o răbufnire a unor oameni închişi foarte mulţi ani între graniţele României. Unii au mers să-şi regăsească rudele care plecaseră înainte. Asta s-a întîmplat în toate ţările cu o istorie similară cu a României. Valul al doilea de migraţie, din 1996 pînă prin 2002, era constituit din oameni cu venituri medii sau mici, mai puţin calificaţi. Ţările de destinaţie au fost, în general, Ungaria, Germania, Serbia. Atunci au început să se constituie primele reţele de migraţie. De exemplu, erau oameni din nord-vestul ţării care aveau cunoştinţe în Ungaria şi care mergeau să exploreze posibilităţile de lucru. În Serbia, tot aşa, plecau oameni din vestul ţării, să lucreze pe şantiere. Nu putem vorbi despre un fenomen de foarte mare amploare, dar este deja un fenomen de masă. Nu mai pleacă doar elitele şi nu mai e vorba de o migraţie definitivă, ci de una circulatorie sau pe termen scurt. În anul 2002, românii au obţinut dreptul de a circula fără viză în spaţiul Schengen şi practic de atunci vorbim despre marea migraţie românească, momentul cînd migraţia a devenit accesibilă tuturor. Este, deci, al treilea val. Pînă atunci fusese nevoie de bani şi cunoştinţe în străinătate. După 2002, au plecat cei mai mulţi şi se poate vorbi despre o migraţie de muncă pe termen mediu sau lung. Este momentul după care au început să apară primii proprietari români de case, maşini şi alte bunuri importante, în străinătate. Din 2007, a apărut migraţia la nivel de familie şi de atunci specialiştii vorbesc despre cel de-al patrulea val de emigrare. Acesta este probabil cel mai complex dintre toate. A început cu o creştere a numărului imediat după 2007 (au apărut şi primele afaceri destinate emigranţilor noştri şi primele magazine cu produse tradiţionale româneşti sau ziare în limba română, în anumite zone cu o concentraţie mare de emigranţi români), dar apoi s-a produs şi cea mai bruscă scădere pentru că, după ce au plecat foarte mulţi, cu bunici, cu copii, prin 2009 mulţi au început să resimtă criza economică iar bunicii şi copiii au început să se întoarcă acasă, remitenţele au scăzut... ş.a.m.d.

Am auzit teoria că, odată emigraţi dintr-o ţară, de obicei oamenii nu se mai întorc decît într-un procent foarte mic. Şi iată, deşi a existat temerea că emigranţii noştri se vor întoarce odată cu criza care a lovit şi ţările în care ei au plecat, revenirea nu s-a prea produs.

V.N. Marea schimbare pe care criza a determinat-o în această privinţă a constat în aceea că migraţia, care era înainte de termen lung, a devenit acum circulatorie. Adică, ai devenit şomer în Spania sau în Italia, primeşti ajutorul de şomaj timp de un an, mai vii în România, încerci să-ţi găseşti un job, eventual lucrezi o lună sau două şi vezi că nu merită şi preferi să te duci înapoi de unde ai venit sau să-ţi schimbi un pic destinaţia, pentru că mai ai un unchi, un văr, un prieten care lucrează în Irlanda şi încerci să-ţi găseşti şi pe acolo ceva de lucru sau te întorci în metropola în care erai, în Italia, de exemplu, şi îţi cauţi ceva de lucru la negru, cîteva zile. De întors, în România s-au întors foarte puţini sau chiar deloc. Dar cifre nu ştiu să existe, pentru că e foarte greu să-i numeri, tocmai pentru că circulă aşa de mult.

A.B. Aş mai completa şi eu că Fundaţia Soros a făcut un studiu în 2011, intitulat „Efectele economice asupra migraţiei“, de unde reiese că persoanele repatriate, totuşi, sînt acelea care au avut un prim job în străinătate, s-au angajat întîi acolo după ce au ieşit de pe băncile şcolii. În rest, foarte puţine persoane s-au întors în ţară şi de multe ori cu intenţia de a reemigra.

G.P. Dacă-i întrebi în ce condiţii s-ar întoarce, mulţi menţionează că ar trebui să aibă oportunităţi în ţară. Atîta timp cît în România nu au şanse şi nu există nici un fel de politică prin care să fie sprijiniţi, nu au de ce să se întoarcă. Nici n-au cum să subziste aici.

A.B. Iar în România nu există nici un fel de strategie sau de politică privind emigraţia, ci doar proiecte privind imigraţia.

Daniela Giurca (manager de programe). În toate studiile de pînă acum, s-a considerat că migraţia este de durată, niciodată nu s-au făcut studii despre migraţia mai scurtă de un an. E o migraţie de subzistenţă şi, la nivel rural, în special, fenomenul e foarte pregnant. Oamenii se duc şi lucrează două-trei luni, apoi se întorc. Numai aşa pot cîştiga nişte bani, altfel n-ar avea cum.

G.P. Asta se întîmplă cu oamenii din satele izolate. Dacă ne referim la Bucureşti sau la oraşele mari, lucrurile se schimbă. Şi există variaţii foarte mari şi în funcţie de regiuni.

Care au fost pînă acum avantajele migrării pentru România?

V.N. Dincolo de efectele negative, există într-adevăr şi efecte pozitive. În primul rînd, e vorba de remitenţele sociale şi de schimbarea unor mentalităţi. Această schimbare se obţine greu, se înregistrează treptat, dar totuşi există. În satele cu indice mare de emigraţie, a apărut o altfel de percepţie asupra rolului femeii, altfel este văzută autoritatea publică, spiritul civic este şi el mai crescut. Pe lîngă asta, acele remitenţe sînt investite în sate, chiar dacă nu e vorba de investiţii publice. Se investeşte în case, în haine şi în educaţia copiilor. Mulţi dintre migranţi spun că fără banii pe care i-au trimis ei, copilul lor n-ar fi mers la facultate. Într-un sat din Maramureş, un primar mi-a spus că atunci cînd i-a văzut pe consăteni că se întorc din străinătate cu maşini foarte bune, a luat decizia să betoneze şi să asfalteze toate drumurile. Apoi le-a propus părinţilor să contribuie la fondul şcolii ca să reabiliteze şcoala.


D.G. Foarte multe dintre persoanele care pleacă dobîndesc nişte competenţe, chiar dacă pe căi informale. Unii se duc necalificaţi, nu ştiu să facă mai nimic, dar acolo învaţă. Şi cred că acest avantaj nu e valorificat în România. Pe de altă parte, unii strîng acolo bani şi vin apoi aici cu ideea să înceapă o afacere, să-şi deschidă o fermă sau mai ştiu eu ce. Dar n-au acces la informaţii şi nu se descurcă. Mediul birocratic de la noi nu le e prietenos. Ei se obişnuiesc acolo cu anumite pretenţii faţă de organele statului iar aici se lovesc de ineficienţă, de stilul de abordare al autorităţilor. Nu pot să ia credite, nu le recunoaşte nimeni nici un fel de istorie.

G.P. Se întorc acasă foarte optimişti şi, într-o lună, devin foarte dezamăgiţi. Un alt avantaj, dar deocamdată doar potenţial, este reprezentat de sumele imense de bani acumulate de ei în străinătate. Dacă România nu face nimic pentru a atrage aceşti bani (şi din păcate nu face mare lucru), atunci ei vor fi investiţi în străinătate. Iar asta nu sprijină circularitatea migraţiei – deziderat şi politică europeană. Adică, în Europa există ideea încurajării întoarcerii în ţara de origine a celor care muncesc în străinătate de mai mulţi ani şi au acumulat deja un capital. Hilar este că avem aproximativ 3 milioane de emigranţi, pentru care nu există nici un fel de politică, în vreme ce pentru cîteva mii de imigranţi care au venit în România sînt tot felul de planuri şi de fonduri. Aici noi încercăm să facem un proiect pe fonduri structurale pentru emigranţi, dar nu se poate pentru că aceştia nu sînt consideraţi un grup vulnerabil. Deşi ei emigrează tocmai pentru că sînt vulnerabili, pentru că n-au slujbă etc. etc. Pe de altă parte, majoritatea politicilor puse în practică de instituţiile internaţionale sînt de a reglementa, de a bloca şi de a controla migraţia, nu de a o stimula. Sprijinirea migraţiei ar face ca migrantul să-şi atingă mai repede obiectivele, ceea ce ar însemna ca el să se întoarcă mai repede acasă. Iar din asta ar beneficia toată lumea – şi ţara de origine, şi cea de destinaţie, şi migrantul. Acum totul e restrictiv.

Studiile arată că migrantul român de succes are un comportament diferit faţă de media locuitorilor din Vestul Europei. Dacă un european din Vest economiseşte în medie 4-5% din ce cîştigă într-un an (în America e zero sau negativ, iar în Asia – unde se economiseşte cel mai mult – procentul mediu e de 13-15%), emigrantul, nu doar cel român, economiseşte în general cam 40% din ce cîştigă. Asta spune ceva. E un alt tip de raportare la cîştiguri şi la ce vor să facă cu banii. Şi într-adevăr, dacă-i întrebi, vreo 6% spun că vor să deschidă o afacere în România, 25% vor să-şi facă o casă în România, alţii pun bani de-o parte pentru pensie sau pentru situaţii de criză. Din asta rezultă că, de fapt, mulţi ar dori să se întoarcă acasă. Mai toţi vor la început să se întoarcă, nu pleacă pentru totdeauna, în timp însă, obiectivele se mai schimbă, întoarcerea se mai amînă.

Mai este la fel de gravă problema copiilor rămaşi în ţară, ca în urmă cu cîţiva ani?

V.N. În anul 2007 cînd Fundaţia Soros a scos primul studiu pe această temă, erau identificaţi aproximativ 300.000 de copii în situaţia asta. În acelaşi timp, cifrele date de autorităţi erau undeva la 80.000. Astăzi, pe site-ul Direcţiei pentru Protecţia Copilului apar tot 80.000 de copii rămaşi acasă. Dar acum nu s-a mai făcut o cercetare de teren şi numărul real nu e cunoscut, de fapt. Părinţii nu declară situaţia reală pentru că pierd alocaţii, pierd ajutoare de şomaj.

D.G. Apare o altă problemă acum, după ce a apărut criza. Mulţi părinţi nu-şi mai permit să-şi ţină copiii acolo (după ce i-au luat) şi îi aduc înapoi în ţară. Ei bine, aceşti copii au mari probleme cu reintegrarea, cu şcoala şi aşa mai departe. Unii s-au născut acolo sau au plecat cînd aveau doi ani şi nici nu ştiu româneşte. Profesorii nu ştiu cum să-i trateze.

G.P. E o adevărată tragedie, pentru că ei devin străini, şi acolo, şi aici. Iar comunitatea nu e pregătită să gestioneze asemenea situaţii. Tot aşa cum nu sîntem pregătiţi nici să fim părinţi şi tot aşa cum nimeni nu e pregătit pentru migrare. E o decizie extrem de importantă în viaţă, dar nimeni nu poate spune că e pregătit pentru aşa ceva.

D.G. În afară de copii, mai există o categorie foarte vulnerabilă. E vorba despre persoanele în vîrstă rămase acasă. Iar în zonele rurale, sînt cei care au pensii infime pentru că au lucrat la cooperative. Aici e o problemă structurală care vine din trecut. Iar aceste persoane ajung să fie dependente de remitenţele de la copii. Sînt foarte mulţi în situaţia asta.

G.P. Un alt efect negativ al migraţiei sînt problemele de cuplu. Divorţurile apar mult mai frecvent decît de obicei. Un cercetător cu care am colaborat ne-a spus că a fost la un moment dat la un cabinet de avocatură, încercînd să facă un studiu legat de cauzele divorţurilor în general. A nimerit acolo în luna august şi, cînd a văzut numărul cererilor de divorţ, s-a îngrozit. Apoi şi-a dat seama că e vorba doar de luna august, pentru că atunci românii plecaţi vin în vacanţă şi-şi depun şi actele. În alte luni nu mai aşa.

V.N. La fel se întîmplă şi cu nunţile care prin unele sate se fac în august, de luni pînă luni. Maramureşul e celebru prin asta. Şi pe la primării îi găseşti pe toţi migranţii în acea lună. Vin să-şi mai ia o hîrtie, să-şi plătească impozitele...

G.P. Datorită migraţiei s-au creat şi oportunităţi de business, cum ar fi consultanţa juridică pentru recunoaşterea perioadelor de lucru în străinătate, pentru recunoaşterea studiilor, traduceri, transport. Uneori, dacă ai o informaţie bună, e mai ieftin să ajungi la Paris sau la Roma luînd un autobuz din nu ştiu ce sat de lîngă Bacău, decît dacă pleci pe căile obişnuite. Mai putem observa că, de pe urma migraţiei românilor, cîştigă enorm ţările de tranzit, adică Austria, Slovenia, Ungaria, în special din taxa de drum.

D.G. Dacă am avea şi noi autostrăzi, am putea cîştiga şi noi la fel de bine.

G.P. Aş vrea să mai spun că există un potenţial enorm al migraţiei, dar este neexploatat. Migraţia nu trebuie nici blocată, nici întreruptă. E un fenomen care se întîmplă, şi mai bine încercăm să vedem cum îl putem valorifica. Nu cîştigăm nimic dacă încercăm să-l oprim. Trebuie însă să creăm circularitatea. Statul trebuie să facă ceva. Un înalt oficial al BNR spunea că e bine că au plecat români în străinătate, fiindcă astfel am exportat şomajul. E adevărat, dar asta e o gîndire pe termen foarte scurt, înseamnă că nu poţi vedea dincolo de vîrful pantofilor. Dacă ţie îţi pleacă din ţară o mare parte din cei mai activi oameni, cine-ţi va mai susţine în viitor economia? Migranţii? Mă îndoiesc. O să devină o ţară din ce în ce mai nepopulată şi cu tot mai mulţi bătrîni. Şi vorba ceea: „Cine scoate Cernavodă din priză?“.

a consemnat Andrei Manolescu

Ilustraţie: L. Muntean