Am făcut pasiuni pentru mulți scriitori de-a lungul timpului și întotdeauna, după fascinația pentru opera lor, a venit fascinația pentru persoana lor. Pentru că, nu-i așa, viața și opera sînt strîns legate, chiar dacă uneori prima se poate situa într-un contrast izbitor cu a doua.

Mi s-a întîmplat să am o astfel de dezamăgire în adolescență, după ce – am mai povestit asta – într-o vară lungă, la bunici, am citit aproape integral cărțile lui Mihail Sadoveanu, de la proza emfatic-istorică la cea idilică povestind întîmplări pescărești (aveam, pe-atunci, o pasiune inclusiv pentru pescuit) și vînătorești. Credeam că nu există zăbavă mai bună decît cetitul istoriilor acestora atît de fermecătoare-n limba și sintaxa lor otherworldly. Apoi, vrînd să înțeleg mai bine de unde vin și cum se explică toate cele, am iscodit viața autorului. Și atunci totul s-a năruit, vraja s-a spulberat definitiv, pînă într-acolo încît recent, vrînd să recitesc la distanță de douăzeci și cinci de ani Frații Jderi, m-am văzut nevoit să abandonez demersul la jumătatea primei cărți. Biografia a reușit să „ucidă” bibliografia, și asta-n ciuda încercării mele de-a mă convinge că nu e corect așa, că literatura e una și că trebuie judecată separat de persoana autorului ei. Am plătit, astfel, scump prețul curiozității. Ceea ce, desigur, nu m-a lecuit defel.

Și cum ar putea fi înfrîn(a)tă curiozitatea de spectrul posibilei dezamăgiri? Aceasta, curiozitatea aflării mecanismului care face să existe lucrurile care ne vrăjesc, se hrănește din speranță, din convingerea că, învățînd de la cei pe care îi admirăm, vom putea, la rîndul nostru, să-i egalăm, poate chiar să-i depășim. Mai ales dacă ești un scriitor aspirant, căutînd călăuzirea exemplului, dorind să afli rețeta a ceea ce, pînă la urmă, nu are nici o rețetă.

Biografiile din aceste două lucruri se nasc: din pasiunea pentru o personalitate anume a celor care le scriu și din curiozitatea evidentă a celor care le citesc. Sînt un exercițiu de genul behind the scenes, sînt povestea poveștii, sînt, adesea, cu tot riscul de rigoare, scoaterea la lumina zilei a „magiei” grozavului și puternicului Vrăjitor din Oz.

Și-n mod sigur, exceptînd cazurile în care ies la iveală contradicții flagrante, de natură morală, între viață și operă, cititorul de (auto)biografii exact asta caută: dovada faptului că nimic supraomenesc nu stă în spatele paravanului, ci doar un om care, prin tenacitate și talent, reușește imposibilul. Povestea succesului este, pînă la urmă, povestea de viață a celui sau a celei care își recunoaște scopul pe lume și-l urmărește în pofida greutăților care pe cei mai mulți îi fac să bată în retragere. Îmi amintesc mereu vorbele lui Stephen King (autorul acelor deja celebre „memorii ale unei meserii”, On Writing) cu privire la modul în care scrie: „cuvînt cu cuvînt”. It’s as easy as that, spune el mai departe mucalit. Atunci cînd personalitatea devine prin acest artificiu persoană, atunci cînd se umanizează, cititorul simte că-i poate călca pe urme – sau că poate măcar să încerce asta.

De aceea, pe un palier cu totul special sînt autobiografiile. Pot depune mărturie indirectă, ca traducător, pentru două, excluzînd cartea lui King amintită anterior. Aparent diferite, căci scrise de doi cîntăreți cu sensibilități distincte, atît Born to Run a lui Bruce Springsteen, cît și Eu sînt Ozzy a lui... Ozzy Osbourne, ambele apărute în ultimii ani la Editura Polirom, vorbesc despre același lucru și au același rol. Cum, de altfel, cred că se întîmplă în cazul tuturor autobiografiilor.

Dincolo de diferența evidentă de stil – Springsteen este mai poet, frazele lui sînt elaborate, textul e construit inclusiv cu efect literar, în vreme ce Ozzy e direct și haios; acolo unde Bruce divaghează pentru a construi atmosferă, Ozzy alege să meargă drept la țintă în felul său no-bullshit inconfundabil –, autobiografiile lor privesc în aceeași oglindă și descriu același chip. Este chipul rock star-ului care a devenit ceea ce este surprinzînd spiritul timpului, a vorbit prin arta sa, cu maximă sinceritate, despre el și nu și-a trădat talentul, nefăcînd nici o concesie. Asta nici atunci cînd piața cerea spectacol gratuit – cazul show-ului The Osbournes, cînd, știm bine, Ozzy s-a arătat exact cum era, cu toate defectele și calitățile sale. Amîndoi spun povestea omului care s-a născut sărac, dar talentat, și care a ajuns pe culmile succesului în răspăr cu așteptările tuturor celor din jur, cu ale societății înseși. Valoarea de mărturie fără echivoc a celor două cărți este, cred, principala lor trăsătură definitorie. Fiindcă mai mult decît o poate face jurnalul, care hașurează de asemenea spațiile mai puțin cunoscute dintre evenimentele carierei la care are acces publicul, autobiografiile contextualizează fluent, avînd avantajul privirii de sus, de unde înlănțuirea faptelor se vede mai bine. Îmi pot imagina nevoia unor personalități ca Bruce și Ozzy de a prezenta ei înșiși aceste înlănțuiri din care le este alcătuită viața, recuperînd sub semnătură proprie ceea ce unui biograf fie și contemporan cu ei i-ar scăpa sau ar alege să treacă sub tăcere. Căci, de la un moment încolo, viața însăși devine parte a operei unei personalități, la fel cum opera s-a definit de la bun început ca produs, ca distilat al acelei vieți.

Rolul autobiografiei mi se pare, tocmai de aceea, că este, precum creația marilor creatori, unul în definitiv egoist, de datorie față de propria persoană, o încheiere a conturilor cu propriul trecut, pentru a-l fixa în memoria posterității la prima mînă, și abia apoi acela altruist (dacă se întîmplă să existe acesta!), cu gîndul la bunul folos al altora, al cititorilor, în ideea unor presupuse lecții de viață. Mă îndoiesc că, vorbind despre abuzurile de fel și chip la care s-a supus în cariera sa, multe cu consecințe grave (de la fracturi severe la boli rușinoase), Ozzy a căutat admirația cuiva. Dimpotrivă, cîntărețul și-a scris cronica vieții așa cum a fost (sau, mai bine spus, cît și cum și-a amintit-o!) în aceeași manieră în care a și trăit-o: excesiv și expansiv și explicit anarhic, contra rigorilor și așteptărilor celor riguroși.

Și chiar acesta este palierul special pe care se situează autobiografiile în comparație cu biografiile. De unde cele din urmă caută să vină în întîmpinarea curiozității cititorilor, căci ea, curiozitatea, a fost și un mobil esențial al pasiunii biografului, primele sînt scrise din cu totul alte rațiuni, mult mai personale, deci mai egoiste. Și, se știe, în cazul acesta ochiul străin e mai iscoditor, mai pus pe scormonit detalii picante. Plus că, glazurate cu aura mărturisirii, pînă și cele mai reprobabil decizii de viață au parte de o judecată critică mai indulgentă din partea cititorului.

Mircea Pricăjan este scriitor și traducător, redactor-șef al revistei Familia.