- argument -

În apropierea multor runde de alegeri din România – mai în glumă, mai în serios, pe plan public s-a pus problema plecării unor oameni din ţară. După alegerile din 20 mai 1990, chiar a început primul val de emigrare postcomunistă. Rezultatul acelor alegeri însoţite de mineriadele violente a determinat plecarea din ţară a unui număr semnificativ de persoane, dezamăgite că Revoluţia n-a dus la o desprindere mai clară de regimul anterior. Ce a ieşit la alegerile din 1992 a consolidat în ochii multora ideea că în România nu veniseră încă vremuri bune. În 2000, românii au avut de ales între Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor, o nouă ocazie de depresie colectivă şi de pierdere a speranţelor pentru cei care-şi doreau o ţară democrată, liberală şi prosperă. În campania electorală se invocase chiar, în mod serios, posibila plecare masivă a tineretului şi a persoanelor inteligente şi competente, în condiţiile în care oricare dintre cei doi ar fi ajuns la putere.

A venit anul 2004, cînd a apărut gluma că, dacă Adrian Năstase cîştigă alegerile, emigrăm cu toţii în Congo. N-a ieşit Năstase, dar România a continuat să fie un rezervor de emigranţi, în special pentru Europa de Vest. În sfîrşit, în timpul crizei politice din vara trecută, am auzit mulţi oameni, chiar trecuţi de vîrsta propice unei asemenea experienţe, că ar vrea să plece, scîrbiţi total de felul în care era condusă ţara şi de politica românească în general. Campania pentru ultimele alegeri parlamentare a fost ceva mai liniştită (poate şi din cauză că nimeni nu aştepta vreo surpriză, cîştigătorul era ca şi cunoscut) şi nu s-au mai prea făcut auzite declaraţii radicale, de genul „dacă iese cutare, eu plec din ţară“. Energia fusese consumată la referendumul din vară. Noi încercăm totuşi să sondăm stadiul în care se află fenomenul emigrării, conştienţi desigur că, de-a lungul ultimilor 23 de ani, acesta n-a fost, de fapt, cauzat în mod direct de factorul politic. Românii au emigrat mai degrabă din motive economice şi în funcţie de oportunităţi. Uşurarea condiţiilor de ieşire din ţară şi de lucru în străinătate, plus formarea unor adevărate reţele de emigrare au contribuit poate cel mai mult la creşterea numărului de emigranţi. Specialiştii au detectat patru valuri de migraţie, de la Revoluţie încoace. Ultimul, care a început cam odată cu intergarea ţării în UE, este şi cel mai complex. Se pare că într-o oarecare măsură se poate vorbi acum despre o migraţie temporară. „Se pare“, pentru că toate studiile sînt făcute în absenţa unor cifre cît de cît exacte. Numărul celor care au plecat sau al celor care s-au întors nu e cunoscut de autorităţile române, ci doar estimat. Tot aşa cum nu e cunoscut numărul căruţelor din România sau cel al persoanelor cu probleme psihice (chiar dacă s-au dus la spital) – după cum, de-a lungul vremii, a observat Dilema veche. Astă-vară nu se mai ştia nici numărul de votanţi. Avem o problemă cu număratul. Făcînd abstracţie de numărul persoanelor, însă, problemele emigrării sînt nenumărate, unele cît se poate de concrete, altele, dificil de contabilizat.