M-am întrebat în mai multe rînduri de ce oameni serioși (printre ei – Borges) au vorbit despre muza cenzurii. Ideea ar fi că, deși detestabilă, cenzura te stimulează, te obligă să găsești modalități de exprimare cît mai subtile și mai rafinate. Mi s-a părut un punct de vedere superficial: de unde știm noi că o operă necenzurată n-ar fi fost mai valoroasă, mai substanțială decît varianta ei cenzurată? În al doilea rînd, a vorbi de „muză” în cazul cenzurii contrazice realitatea: cenzorii au fost, în zdrobitoare majoritate, bărbați, cenzura constituind o instituție eminamente „patriarhală” (deși, iarăși în chip ciudat, ea era denumită odinioară „foarfecele Anastasiei” și era reprezentată de o femeie cu niște foarfeci uriașe: să fi fost oare un mod de a echivala actul cenzurii cu un act castrator?).

Exclusiv masculină era, în anii ’70 ai secolului trecut, și compoziția biroului din Iași al Direcției Presei și Tipăriturilor. Am avut neplăcuta obligație de a-l frecventa vreme de cinci ani, în împrejurări pe care le voi detalia imediat. În primăvara lui 1972, tînăr cadru didactic, am fost solicitat să mă ocup de revista de cultură a studenților Universității ieșene. Era o practică răspîndită: revistele studențești, înființate la finele anilor ’60, aveau cadre didactice drept redactori-șefi. Revista ieșeană se chema Alma Mater, dar am fost obligați, doi ani mai tîrziu, să ne schimbăm numele, din rațiuni pe care nu le-am aflat niciodată. După lungi negocieri ni s-a acceptat titlul Dialog: am ieșit bine, alte reviste s-au trezit că se numesc Convingeri comuniste ori Forum comunist. După ce s-a rezolvat problema cu titlul, a apărut alta: Dialog (Alma Mater) fusese întemeiată ca „revistă studențească de cultură” și dorea să rămînă astfel, însă la cuvîntul „cultură” forurile de partid făcuseră alergie: ele voiau o revistă „ancorată în problemele studențești”, o revistă „mobilizatoare” etc., etc. Ca și Echinoxul clujean, și noi am rezistat presiunilor de tot felul încît revista a rămas „de cultură”.

Așa am ajuns să dialoghez (e un fel de a spune) despre Dialog cu oamenii de la Direcția Presei: duceam șpalturile (foile tipărite pe o singură parte pe care se făceau corecturile și modificările), mergeam să văd ce observații au, încercam – firește – să salvez tot ce se putea salva. Uneori însă fără nici o șansă. Biroul era format din cinci persoane, trei dintre ei (în frunte cu șeful) cu oarecare experiență de jurnaliști, unul era absolvent de Filozofie, al cincilea (cel mai obtuz și mai rudimentar dintre toți) de Istorie. Revista a fost repartizată la „filozof”, dar mai nimeream și la unul dintre foștii gazetari. Dacă e să găsesc o caracteristică comună celor cinci cenzori, aceasta ar fi frica: le era o frică groaznică să nu comită o greșeală, să scape ceva care ar fi putut avea consecințe grave pentru ei. Cînd apărea o chestiune mai complicată, nu își asumau decizia, telefonau „la centru”, la București. Și, în funcție de ce se hotăra în Capitală, puneau – sau nu – pe șpalt ștampila cu B.T. (Bun de tipar), fără de care nimic nu mergea în tipografie. Un  alt aspect frapant  era arbitrariul deciziilor. Era adesea inutil să cauți o justificare logică. Spre exemplu, în cronicile și comentariile de carte, recenzenții își ilustrau afirmațiile cu citate din operele respective. Or, aceste citate erau nu o dată eliminate de cenzură, iar la observația (logică): „Bine, dar au apărut în carte” primeai un răspuns sibilinic: „Da, dar în carte e altceva”. Cu siguranță că un poet, să zicem, constatînd că din volumul propus pentru publicare a fost scoasă o poezie și aducînd argumentul că textul respectiv fusese publicat într-o revistă, primea un răspuns identic: „Da, dar în revistă e altceva”…

Am avut cumva șansa (cu totul relativă, de altfel) să am de-a face în special cu cel mai puțin încuiat personaj dintre cele cinci, cu „filozoful”. M-am gîndit să profit de ceea ce părea a fi deschidere din partea lui și să stabilesc o relație „amicală”: îl invitam să bem un pahar de vin, îi împrumutam cărți etc. Speram, bineînțeles, că va fi mai maleabil și mai îngăduitor. Da’ de unde: omul era dresat să fie vigilent. Suferea, totuși, în sinea lui, pentru că într-o zi mi-a spus cu obidă: „Domnule, îmi vine să înghit ștampila asta” (ștampila cu B.T.). La un cenzor, această slăbiciune sufletească nu duce la nimic bun. După cîțiva ani, „filozoful” a făcut un infarct și a murit prematur.

Ideea că poți păcăli cenzura era, în fond, iluzorie. Sigur, se făcea apel la o serie de trucuri: strecurarea unor „șopîrle”, folosirea unui limbaj codat (în speranța că cititorul cunoaște codul), adăugarea, în cazul unui eseu, a unor note de subsol hipertrofiate, facilitînd citarea numelor unor autori interziși (Cioran, de pildă) etc. Cînd propuneam un grupaj de poezii al unui autor despre care știam sigur că va „ridica probleme” mergeam cu zece texte din care, în final, tot rămîneau trei-patru. Aceste mici „victorii” erau, în realitate, tot atîtea capitulări în fața tăvălugului ideologic.

În 1977, Direcția Presei s-a desființat, iar revista a fost din acel moment citită de „forurile” de partid din Universitate. De aici urmează o altă poveste, deloc mai veselă. Dimpotrivă.

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020.

Foto: flickr