Se spune despre cutremure că ar fi dezastre naturale. Dacă însă privim harta locurilor în care au existat victime umane şi pagube materiale importante în România, cu prilejul ultimelor două cutremure majore (10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977), constatăm că acestea s-au produs aproape exclusiv în oraşe. Cel din 1940 a produs circa 1000 de decese (300 în Bucureşti) iar cel din 1977 – 1574, dintre care aproape 1400 în Bucureşti.

În lume, cele mai tragice cutremure ale ultimului secol au fost cele din Haiti (2010 – 316.000 de morţi), Tangshan, China (1976 – 242.769 de morţi), Sumatra (2004 – 227.898 de morţi, cei mai mulţi din cauza tsunami-ului care a urmat), Haiyuan, China (1920 – 200.000 de morţi), Kanto, Japonia (1923 – 142.800 de morţi, majoritatea în Tokyo, din cauza incendiilor care au urmat). Cauzele dezastrelor ţin de hazardul natural, dar şi, cel puţin în egală măsură, de existenţa unor concentrări de populaţie. (Un cutremur într-o zonă nelocuită nu produce nici o pagubă.) Din acest motiv, se consideră că fenomenul nu e doar unul natural, ci şi unul social.

De cele mai multe ori, pagubele produse în mod „natural“ de un cutremur sînt multiplicate fie de lipsa de acţiune a oamenilor, fie de acţiunile lor greşite. Un mare actor român a murit în cutremurul din 1977, fiind strivit în casa scării; apartamentul său, pe care-l părăsise, a rămas intact. E greu de ştiut cîte dintre victimele dezastrelor ar fi putut fi salvate printr-o intervenţie mai rapidă a echipelor de intervenţie, dar e evident că numărul lor e considerabil.

Cu ocazia unor cutremure de mai mică amploare (de exemplu, cel din 1986), am putut observa că străzile Bucureştiului erau inundate de maşinile celor care se grăbeau fie să afle în ce stare sînt apropiaţii lor din celălalt capăt al oraşului, fie să părăsească oraşul de teama unor eventuale replici. Ambele comportamente erau în egală măsură iraţionale. În primul caz, dacă rudele respective s-ar fi aflat într-un imobil afectat, este evident că cei din jur ar fi alertat echipele de intervenţie, care ar fi acţionat mai rapid şi cu mijloace mult mai adecvate. În al doilea caz, ar fi fost de ştiut că replicile sînt întotdeauna mai slabe decît cutremurul principal. În schimb, aglomeraţia produsă pe străzile oraşului a îngreunat semnificativ deplasarea echipelor de intervenţie. Din fericire, a fost un cutremur fără victime şi distrugeri importante (7,1 pe scara Richter). Dacă însă ar fi fost puţin mai puternic, minutele de întîrziere în trafic s-ar fi tradus în sute de victime suplimentare.

Un alt exemplu de comportament contraproductiv în cazul dezastrelor naturale este utilizarea telefoanelor. Şi în 1977, şi în 1986, şi cu ocazia cutremurelor mai recente (din era telefoniei mobile), reţelele de telefonie au fost blocate ore în şir din cauza numeroaselor apeluri. Cu ocazia unui cutremur mai mic, produs în urmă cu cîţiva ani, s-a întîmplat să mă aflu „în direct“ la una dintre televiziunile de ştiri. Evident, talk-show-ul a fost întrerupt de un interminabil „breaking news“, iar personajul de lîngă mine îşi suna, în direct, soţia, să afle cum i s-a comportat căţeaua! Ce putem afla, în afara unor amănunte picante, dacă imediat după un cutremur ne sunăm apropiaţii? Dacă li s-a întîmplat ceva, şi au acces la telefon, fiţi sigur că vor fi sunat ei la numărul de urgenţă. Asta dacă au avut norocul să poată obţine o legătură.

Se ştie că în limitarea efectelor dezastrelor, comunicarea este crucială. Atît cea fizică (circulaţia), cît şi cea a informaţiei. În ambele, trebuie eliminate orice suprasarcini inutile. Este, de asemenea, important ca ea să aibă un caracter structurat. În mod normal, toată lumea se adresează tuturor, acum însă trebuie să se structureze rapid, dinspre autorităţile competente spre public. Acesta trebuie să afle rapid ce să facă (de exemplu, să părăsească o anumită zonă în care există pericolul unei explozii sau chiar unde e nevoie să dea o mînă de ajutor). Uneori, mass-media bruiază informaţia vitală cu tot felul de ştiri inutile. Bineînţeles, autorităţile ar trebui să aibă pregătit un plan de comunicare şi să difuzeze toate informaţiile relevante. Un impact negativ major l-a avut, în 1977, faptul că autorităţile române nu au transmis nici o informaţie despre cutremurul produs, timp de peste opt ore (Ceauşescu era plecat din ţară, nu s-a făcut nimic pînă la întoarcerea sa).

Sînt exemple simple, care ne arată că, fără să vrem, în momentul unui dezastru natural, adoptăm comportamente de-a dreptul criminale. Din fericire, cutremurele majore se întîmplă suficient de rar ca să nu poată exista o învăţare prin exerciţiu. Oamenii ar trebui să aibă minime cunoştinţe despre ce au de făcut înaintea unui cutremur (cum să-şi aşeze mobila în casă, ce obiecte să aibă întotdeauna la îndemînă, identificarea locurilor în care se pot adăposti), în timpul acestuia (să închidă electricitatea şi gazul, să deschidă toate uşile din locuinţă..) şi în primele momente de după.

Atunci, trebuie făcută o socoteală: cît ne-ar costa să educăm populaţia în acest sens (de exemplu, prin includerea a două-trei ore în programa de liceu, exerciţii periodice, difuzarea unor broşuri către fiecare familie) şi cît ne va costa, prin amplificarea efectelor directe ale unui viitor cutremur, neîntreprinderea unei asemenea acţiuni?

Mircea Kivu este sociolog.