Cică niște cronicari nu duc lipsă de sminteli

Publicat în Dilema Veche nr. 913 din 7 – 13 octombrie 2021
Cică niște cronicari nu duc lipsă de sminteli jpeg

„Sminteala” românească este, lexical, medievală și bisericească. La cîte un cronicar (Ureche), sminteala este năucire, inclusiv (sau mai degrabă) cauzată de acțiuni cît se poate de fizice („Ştefan vodă (...), împreunîndu decii oastea cea streină cu a sa, pre multe locuri au smintit pre turci, de le-au căutatu a ieşi din ţară”). În alt caz, tot la Ureche, este și mai clar că smintirea indică o suferință fizică: „Iar Pătru vodă, prădîndu ţara şi arzîndu şi multă pradă făcîndu, s-au întorsu înapoi, fără de nici o sminteală”.

Evanghelia după Matei extinde subiectul la nivel universal, depășește luptele pentru putere din Balcani: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”.

În toate accepțiunile, sminteala este o ieșire din normele valide de funcționare, un defect, o stricăciune. La cronicari, registrul este mai degrabă cel al beteșugului trupesc cauzat mecanic. Biblia pare să plaseze sminteala în registru psihologic (chiar psihiatric).

Iar la Eminescu, în secolul al XIX-lea, sintagma „în smintiți și în mișei” nu lasă loc de interpretări: sminteala s-a mutat la „casa de nebuni” și nu a mai fost lăsată să iasă.

Dar, fie înfrîngere militară sau cădere psihică, sminteala conotează și o desfășurare exterioară violentă. Un smintit din cronicile lui Ureche, vasăzică, nu este un țăran oarecare afectat de un episod violent local, neimportant (eventual o ceartă neînsemnată cu un vecin mai iute la mînie), ci un combatant care suferă o corecție severă în care sînt implicate două oști, arme, un nivel crescut de agresiune și o intenție clară de a ucide. La fel, un smintitor biblic nu afectează doar parțial și minor viața celui smintit, ci în joc este însăși mîntuirea celui din urmă, așadar miza smintirii este nu doar enormă în substanță, ci se presupune că are și o desfășurare exterioară asemănătoare cu cea a posedării de către diavol.

Azi, lexical, „sminteala” este exotică. Și rară. Și-o mai asumă doar puțini din cei care scriu, de obicei aceia familiarizați și cu lecturi mai puțin contemporane. Cum este, de exemplu, Andrei Pleșu, autorul unui text publicat în Dilema veche și intitulat „O sminteală”. Un text despre, veți fi poate surprinși (mai puțin în cazul – foarte probabil – în care vă e cunoscut articolul pomenit), Mihai Gâdea.

În textul citat, Pleșu reușește cu lejeritate să mute sminteala în prezent nu doar prin intermediul personajului despre care scrie, ci și prin decriptarea unei trăsături a amintitei suferințe: „Sminteala nu e sminteală dacă în joc nu intră şi o iresponsabilă derivă a competenţei”.

Așadar, stricăciunea smintelii nu este numai un nefericit episod indus din afară de către forțe mai puternice decît bietul oropsit (forțe militare, cum vedem la cronicari, sau metafizice, cum ne spune Evanghelia după Matei), ci și un defect personal pe care împricinatul îl tolerează, poate chiar cultivă: incompetența.

Odată ajunși aici, în punctul în care am înțeles că sminteala este o violentă și, de multe ori, tolerată (ba chiar dorită de către smintiți) ieșire din norme, un personaj colectiv din viețile noastre pare că-și revendică fără rest această definiție: politicianul român.

Observația poate părea radicală prin generalitatea ei. Dar să o cercetăm. Și am putea începe chiar cu politicianul Nicolae Ceaușescu. Pentru care pînă și această titulatură – „politician” – pare exagerată, știm cu toții că anterior menționatul a fost un satrap comunist, un dictator aflat în vîrful unui sistem care funcționa prin teroare și lipsă de resurse. Totuși, pînă să ajungă la putere absolută, Ceaușescu era doar un membru al Partidului Comunist, un cetățean implicat politic. O să se spună că toate regimurile comuniste au fost niște sminteli și că regimul ceaușist nu e diferit, în esență, de altele. E adevărat, dar ceaușismul încă dă măsura smintelilor politicienilor noștri de azi, așa că o putem considera sminteală fondatoare.

Cel puțin în cazul unui Ion Iliescu, omul care a fost președinte în România post-’89 timp de zece ani (din care un mandat după 2000, într-un cincinal în patru ani la finalul căruia România a intrat în NATO, pe președinția unui fost membru PCR aflat multă vreme în grațiile prim-secretarului Nicolae Ceaușescu – să te smintești, și alta nu, de la așa o încurcătură).

În primii ani ai României iliesciene, sminteala ceaușistă a funcționat sub hainele parodice ale democrației originale locale. Dar cu efecte încă mai devastatoare decît cele ale PCR-ului aparent distrus în decembrie 1989: dacă în ultimii ani ai ceaușismului nu mai era nici o îndoială despre ce este regimul dibaciului cîrmaci, Iliescu a reușit nu doar să-i conserve pe mulți dintre actorii privilegiați ai comunismului, ci chiar să-i transforme în stîlpi ai regimului său și chiar ai celor viitoare. Așa se face că avem, încă, la șefia Băncii Naționale a României, un turnător la Securitate, în 2021. Așa se face că nici acum nu știm ce conțineau microfilmele aceleiași Securități despre studentul în Teologie în Elveția Daniel Ciobotea, actual Întîi Preafericit al BOR. S-ar putea întocmi o listă lungă cu persoanele publice și jurnaliștii (din care unii abia au prins cravatele de șoimi ai patriei înainte de ʼ89) care nu s-ar atinge nici măcar de o scamă de pe cei doi (care, atenție, nu sînt decît dintre cei mai notorii, sute de alți foști tovarăși ne otrăvesc viețile în continuare) și care, vreo trei decenii, au contribuit la marea minciună a „democrației” românești. Ce poate fi, deci, mai smintitoare decît această infiltrare prin generații a unei dictaturi criminale?

Dar să ne prefacem că nu comunismul (cu toate tarele lui) ar fi marea problemă a liderilor politici și publici din România. Și să sondăm incompetența. Propun ca studiu de caz PNRR-ul României: Planul Național de Redresare și Reziliență, documentul pe care țara noastră l-a trimis la Bruxelles pentru a primi, în schimb, aproape 30 de miliarde de euro drept ajutor post-pandemic. Este vorba de un plan întocmit de un guvern condus de un premier școlit în finanțe în SUA, secondat de un vicepremier expert în fonduri europene. Un act asumat, formal, de un Minister al Proiectelor și Investițiilor Europene diriguit de un fost ONG-ist de succes. Un Plan care ar trebui să dea măsura unui guvern constituit de o alianță a celor mai reformatori oameni politici din România.

PNRR – nu a obosit Comisia Europeană să tot spună asta – este despre reforme, nu despre noi clădiri, autostrăzi sau alte obiective de infrastructură (pentru acestea din urmă sînt disponibile, ca și pînă acum, celelalte finanțări europene de zeci de miliarde de euro pentru fiecare țară, programele operaționale sectoriale). Reforme „verzi”, în special, dar nu numai. Reforme. 

Ce conține PNRR-ul României în materie de reforme? Nimic. România nu are, în acest moment, nici o strategie coerentă, solidă, în domeniul „verde”. E adevărat, însă, că PNRR-ul conține niște mici cîrpeli infantile prezentate drept reforme: să nu mai ținem becurile aprinse dacă nu stăm la birou. Încă și mai penibil este capitolul despre reforma pensiilor: pe scurt, se spune că de asta se va ocupa Parlamentul, cîndva. Între timp, sistemul de pensii din România e în pragul prăbușirii. Digitalizare? Ridicol: se va face un „cloud guvernamental”. Dar nu se explică nici cum va funcționa, nici ce va conține, nici dacă (și cînd) nu vom mai duce cópii „xerox” de la instituția A de stat la instituția B de stat.

Și așa revenim la sminteală: o stricăciune atît de profundă și de agresivă încît, vorba evanghelistului, „Vai lumii, din pricina smintelilor!”.

Iar lumea noastră românească este, într-adevăr, vai de ea. O lume așa de smintită că nici cronicarii, vorba aceluiași Ureche, „nu au ştiut ce au scris”: „Iară ce să va fi trecut înapoi nu să află însemnat de streini, cunoaşti-să că cum nu să află de scriitorii noştri însemnat viiaţa domnilor şi lucrurile lor, aşa şi vă leatul, cîndai să nu fie smintitu, iară de au şi însemnatu, nu au ştiut ce au scris”.

Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor-șef adjunct la Newsweek România.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.