„...căci aerul este ceva anume, deși, într-adevăr, nu pare.“ Aristotel, Fizica, IV, 8, 15-20

Aceasta este povestea unui personaj tragic în adevăratul sens al cuvîntului, o victimă a destinului, povestea unui om complicat și frămîntat: Fritz Haber. Chimist de geniu, a adus contribuții epocale la progresul tehnologic care au condus la salvarea de la foamete a sute de milioane de oameni, dar și la uciderea pe cîmpul de luptă a mii și mii de soldați și, printr-un complicat joc al sorții, la executarea în lagărele de concentrare naziste chiar a unora dintre propriii săi urmași. Și toate acestea pentru că el este cel care a găsit modalitatea de a exploata pe scară industrială o resursă naturală inepuizabilă: aerul. Aerul diafan, aerul care pare incorporal, insesizabil, aproape abstract, care nu sugerează nici lupta pentru hrană și nici ororile războiului.

Chiar faptul că a transformat aerul într-o resursă industrială inepuizabilă l-a adus pe Haber, la sfîrșitul lui mai 1920, pe vasul care făcea cursa între Saßnitz auf Rügen (Germania) și Trelleborg (Suedia, lîngă Malmö). Aici, pe lîngă zecile de turiști, se aflau și cinci călători germani neobișnuiți: nici mai mult, nici mai puțin decît cinci laureați ai Premiului Nobel: Johannes Stark (fizică, 1919), Fritz Haber (chimie, 1919), Max Planck (fizică, 1918, acordat în 1919), Max von Laue (fizică, 1914) și Richard Wilstätter (chimie, 1914). Călătoria a fost confortabilă, vremea frumoasă. Johannes Stark își amintește: „Grupul era dominat de volubilul von Haber... Planck și von Laue abia dacă scoteau cîte un cuvînt. Haber ne-a mărturisit deschis de ce își lăsase barbă. Avea informații că numele lui se afla pe lista de criminali de război și nu dorea ca fața lui rasă, atît de cunoscută, să atragă privirile“. Lucrurile par greu de înțeles astăzi. Un chimist care este invitat de Academia Regală Suedeză pentru a i se decerna cea mai prestigioasă distincție științifică și se teme să nu fie arestat drept criminal de război... Ar putea fi cu siguranță scenariul unui film de acțiune sau o bandă desenată ca dr Poison. Un moment neverosimil, așa cum au fost multe în biografia lui Fritz Haber.

Într-adevăr, în vara lui 1919 au apărut zvonuri că numele lui ar fi fost pe lista de criminali de război. Cu sau fără legătură cu asta, pe 1 august 1919 a plecat cu familia la St. Moritz. Lucrurile nu au luat întorsătura de care se temea Haber, astfel încît, după cîteva luni petrecute cu familia în Elveția, s-a întors la Berlin.

Pîine din aer. Procedeul Haber-Bosch

Personajul principal al drumului în chimie al lui Haber este azotul. Chiar azotul, cel care se găsește pretutindeni, în sol și mai ales în aerul atmosferic în proporție de aproape 80%. Și în toate alimentele care, alcătuite fiind din proteine, conțin azot. Plantele sînt capabile să-l extragă din sol și să-l folosească drept materie primă pentru construcția proteinelor, iar fertilitatea solului este direct legată de conținutul lui în azot. Solul este însă o resursă limitată. El nu ar putea hrăni o populație de șase miliarde de oameni fără îngrășăminte chimice, care să furnizeze un aport suplimentar de azot. Sursa cea mai importantă pentru fertilizatori, ca și pentru producerea de explozivi, a fost guano, un amestec de resturi biologice provenit de la lilieci și păsări marine, exportat mai cu seamă din Peru și din Chile. Importul de guano peruvian sau chilian a fost vital pentru agricultura secolului al XIX-lea.

Este interesant de notat că, la declanșarea războiului, rezervele de salpetru (azotat de sodiu sau azotat de potasiu, folosit și el ca îngrășămînt, dar mai ales ca materie primă pentru explozibili) ale imperiului german erau suficiente pentru producția de muniție pentru doar șase luni. Asta nu ar fi trebuit să fie o problemă, pentru că, după strategii germani, războiul trebuia să fie unul scurt, iar soldații trebuiau să fie întorși acasă „înaintea căderii frunzelor“. Războiul a durat cu mult mai mult și Germania nu l-ar fi putut continua fără procedeul de chimizare a azotului atmosferic Haber-Bosch.

O chestiune de interes strategic pentru Reich. Este de înțeles că problema a preocupat mulți chimiști. Însuși Wilhelm Ostwald, figura dominantă a cercetării din Germania, a crezut pentru un moment că a găsit o soluție. Ostwald încerca să capteze azotul atmosferic și să-l lege de hidrogen, formînd amoniacul, cea mai simplă formă de azot fixat, care putea deveni materia primă pentru producerea de îngrășăminte. Cheia succesului era să fie găsit catalizatorul potrivit. În 1900, Ostwald a folosit drept catalizator fierul și a putut detecta mici cantități de amoniac. În cîteva luni, însă, inginerul de 36 de ani Carl Bosch a demonstrat că Ostwald a eliberat, de fapt, amoniacul, care exista în mici cantități în fierul folosit drept catalizator. O inexactitate tehnică, un artefact experimental chiar la regele chimiei fizice, un eșec de răsunet. Ostwald a abandonat problema.

Cu marele său talent de organizator, cu imaginația tehnică și spiritul de competiție care l-au caracterizat, Fritz Haber era făcut pentru a răspunde unei asemenea provocări. După o perioadă de tatonări a sosit și succesul. În 1909, Haber a avut inspirația de a folosi drept catalizator osmiul și de a introduce amestecul de azot cu hidrogen într-o „cameră de presiune“ care lucra la peste 200 de atmosfere și la temperaturi ridicate; a obținut amoniac în concentrație de 6% din amestecul gazos. Ulterior, împreună cu mai tînărul chimist britanic Robert Le Rossignol (1884-1976), Haber a construit un aparat mai eficient și a descoperit un catalizator nou – uraniul, mult mai ușor de obținut și la fel de eficient ca osmiul.

„Brot aus Luft! / Pîine din aer!“, puteai citi în ziarele vremii. Jubilația pare exagerată, dar astăzi știm că îngrășămintele produse cu amoniacul sintetizat prin procedeul Haber-Bosch permit obținerea de alimente pentru peste trei miliarde de oameni, care altfel nu ar putea supraviețui.

Și moartea vine din aer. Gazele de luptă

Fritz Haber pare să fi fost un tip de om de știință cu totul neobișnuit pentru începutul secolului 20. Foarte diferit de echilibratul universitar Planck sau de cercetătorul cufundat în probleme teoretice profunde care era Einstein, el era un adevărat om de acțiune. Energic, impetuos chiar, locvace, întotdeauna gata să lanseze noi proiecte, să planifice și să organizeze la scară industrială. Adică exact acele calități necesare în vreme de război.

Apropierea dintre oamenii de știință și industrie și aplicațiile industriale rapide ale cercetării științifice ne par astăzi lucruri de la sine înțelese. La 1900, atmosfera era însă cu totul alta și Haber a fost un pionier al fuziunii dintre lumea cercetării științifice și aplicațiile practice. În vremea războiului, Haber declara oricui voia să-l asculte că nu crede că există ceva mai frumos pe lume decît să fii un soldat perfect, să asculți și să fii ascultat, să organizezi, să planifici, să alergi neobosit, zi și noapte, între laborator, enormele instalații industriale și ședințele de Stat Major. A fost în mod clar cea mai frumoasă perioadă a vieții sale. Propriul său fiu, Lutz, la peste o jumătate de secol după evenimentele din 1915, devenit un respectat istoric în Anglia, îl caracteriza: „În Haber, OHL (Marele Stat Major german) a găsit o minte strălucită, un organizator extrem de energic, determinat și, posibil, lipsit de scrupule“.

Haber s-a simțit în timpul războiului ca peștele în apă. „Eram unul dintre cei mai puternici oameni din Germania. Eram mai mult decît un mare comandant de armată, mai mult decît un mare industriaș. Eram fondatorul industriilor; munca mea era esențială pentru expansiunea economică și militară a Germaniei. Toate ușile îmi erau deschise“.

Motivat de sincerul său patriotism, Haber a considerat că o contribuție eficientă la efortul de război al Germaniei a unui chimist de talia lui este producerea unei arme mai eficiente. Ideea folosirii în scopuri militare a unor gaze toxice nu era nouă, dar Haber a fost cel care a transformat-o într-o aplicație la scară mare. Prima sa opțiune a fost un gaz asfixiant, clorul gazos, care a fost eliberat din rezervoare sub presiune în momentul în care vîntul era favorabil și bătea către tranșeele inamice din jurul orașului belgian Ypres. Haber a reușit să strîngă în jurul său un formidabil grup de specialiști (cunoscuți ca die deutschen Gastruppen), printre care trei viitori laureați ai premiului Nobel: James Franck, Gustav Hertz și Otto Hahn. Unii dintre ei au exprimat unele îndoieli și au întrebat dacă folosirea gazelor de luptă nu încalcă cumva prevederile convenției de la Haga. Haber a dat un răspuns liniștitor și a adăugat și că francezii ar fi început deja să utilizeze gazele de luptă și că „nenumărate vieți omenești ar putea fi salvate dacă războiul ar putea fi încheiat mai repede în acest fel“. Argumentul ne pare astăzi familiar pentru că a mai fost folosit de atîtea ori în cursul secolului 20 pentru a justifica utilizarea unor arme de „distrugere în masă“, adică împotriva populației civile, cum aveau să fie bombardamentele masive sau bomba atomică.

Pe 22 aprilie 1915, la ora 6 p.m., die Gastruppen au deschis 5.000 de rezervoare de oțel sub presiune ce conțineau 400 de tone de gaz cloros care a fost purtat de vînt spre liniile franceze și canadiene, unde a ucis 5.000 de militari. Așa a început era armelor chimice.

Chiar dacă gazele de luptă nu au asigurat succesul militar scontat, consecințele utilizării lor au fost însemnate. Haber a devenit o celebritate, a primit cele mai înalte onoruri militare, a fost felicitat personal de Kaiser și a fost înaintat la gradul de căpitan. Destinul lui a început însă de acum să stea sub semnul tragicului. În noaptea de 1 spre 2 mai 1915, Clara Haber (Immerwahr), soția lui, și ea o chimistă talentată, a luat pistolul soțului ei, s-a împușcat în piept și a murit. Motivele sinuciderii sînt și astăzi învăluite în mister. Mulți autori îl consideră un protest disperat împotriva implicării soțului ei în producerea noilor arme.

Haber a realizat la scurt timp un nou gaz de luptă numit „gaz mustard“, pe care Germania l-a utilizat tot în 1915, tot lîngă Ypres (de unde și numele yperită). Marea Britanie a răspuns cu atacuri cu gaz mustard în 1917 la Cambrai, tot pe frontul de vest. Era armelor chimice era de acum deschisă; demonul eliberat de Haber nu mai putea fi ascuns înapoi în sticlă.

Premiul Nobel

Richard Willstäter, laureat al premiului Nobel pentru chimie, l-a nominalizat pe Haber imediat după război. Cum este lesne de înțeles, au existat numeroase obiecții. Au fost criticate și participarea la efortul de război al Germaniei, dar și principala lui contribuție la progresul chimiei, care era considerată de majoritatea a fi mai mult o dovadă de abilitate tehnică decît o demonstrație de strălucire științifică. Pentru membrii comitetului Nobel de la Stockholm au fost însă decisive colosalele implicații ale sintezei amoniacului. Nu se poate imagina o îndeplinire mai exactă a condiției puse de testamentul lui Alfred Nobel, aceea de a se conferi premiul pentru cele mai mari contribuții la binele umanității. Cînd vestea a sosit, la jumătatea lui noiembrie 1919, Haber părea a fi mai fericit pentru țara lui decît pentru el însuși. Este ușor să ne imaginăm consolarea nesperată pe care a adus-o recunoașterea marilor merite ale științei germane chiar în momentul dezastrului care a urmat încheierii războiului. Într-adevăr, era o zi mare pentru oamenii de știință germani.

Dar atmosfera era toxică și în cancelariile europene, și în presa din țările învingătoare, nu mai puțin toxică decît în tranșeele de la Ypres. Reacțiile internaționale nu au întîrziat să apară, mai ales cele belgiene și franceze. Doi francezi cărora li se decernase premiul Nobel pentru medicină și economie au refuzat premiul în semn de protest. Marginalizarea sistematică a științei germane avea să dureze mai bine de un deceniu.

Și după război, patriotismul i-a orientat lui Haber activitatea științifică. A rămas la convingerea că un rol principal al savantului este acela de a se pune în slujba intereselor naționale. Problemele cele mai grave ale Germaniei în anii ’20 erau cele economice. Și Haber și-a propus să le rezolve nici mai mult, nici mai puțin decît prin extragerea de aur din apa de mare. Privit cu ochii chimistului din secolul 21, proiectul, cu un vag aer de alchimie, apare naiv și lipsit de perspectivă. Implicarea a doi laureați ai premiului Nobel pentru chimie, cum erau Arrhenius și Haber, ne face însă să presupunem că la acel moment trebuie să fi existat unele argumente promițătoare. Fapt este că măsurătorile lui Arrhenius s-au dovedit greșite; concentrația de aur din apa de mare era în realitate de o mie de ori mai mică. A fost un eșec ce l-a costat pe Haber șase ani de muncă de cercetare și de care a fost foarte marcat.

În reacțiile internaționale împotriva lui Haber a jucat un rol important și prezența lui printre semnatarii faimosului Manifest al celor 93 publicat în octombrie 1914, în care intelectualii germani își manifestau solidaritatea cu militarismul prusac și negau actele de distrugere produse de armata germană în vara lui 1914, în Belgia. Un american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în 1914, și-a anulat planurile de a participa la ceremonia de decernare a premiilor Nobel din 1920. El nu dorea să dea mîna cu Haber sau cu Planck (...) pînă ce aceștia nu își vor retrage în mod public semnătura de pe Manifestul celor 93.

Sub regimul nazist

După ascensiunea național-socialismului, „marele patriot Fritz Haber“ a devenit „evreul Haber“. Soarta a fost necruțătoare cu el. Animat de cel mai mare devotament pentru Germania, purtat de valul naționalist al anilor războiului în care a jucat un rol de cea mai mare însemnătate, a participat la construirea unei ideologii germanice ce a fost preluată de propaganda nazistă. Biografii săi constată că a hrănit fiara care s-a întors împotriva lui. Într-adevăr, Einstein, de care a fost foarte apropiat și cu care a purtat o corespondență intensă, îi scria amuzat: „Sînt foarte mulțumit că vechea ta dragoste pentru «fiara blondă» s-a mai răcorit un pic“. Einstein, evreu și el, s-a distanțat de agitația naționalistă a Germaniei încă dinaintea Primului Război Mondial. În 1933 îi scria lui Haber: „Îmi pot imagina conflictul tău lăuntric. Este ca și cum ar trebui să abandonezi o teorie la care ai lucrat o viață întreagă. Pentru mine este cu totul altceva, pentru că eu nu am crezut în ea niciodată“.

Sub presiunea guvernului nazist, Haber a fost nevoit să părăsească poziția de director al Institutului de Chimie pe care îl crease la Dahlem, lîngă Berlin, și să părăsească Germania. Pe 1 octombrie 1933 a trimis scrisoarea de demisie din Elveția „Cu aceste cuvinte mă despart de Kaiser Wilhelm Institut (...) care, sub conducerea mea, timp de 22 de ani, a fost dedicat slujirii umanității în vreme de pace și patriei în timp de război. Atît cît pot aprecia rezultatele, a fost bun și util și pentru știință, și pentru apărarea națională“. A murit în după-amiaza zilei de 29 ianuarie 1934, la Basel.

Tragedia lui Haber a continuat și postum. Laboratorul pe care îl conducea a lucrat în anii 1920 la crearea unui insecticid extrem de puternic și de eficient pe bază de cianură. Mai cunoscut sub numele de Zyklon B, el a fost folosit pentru gazarea evreilor din lagărele de exterminare germane în anii 1940. Printre victime se numără și nepoata lui Haber, Hilde Glücksmann, împreună cu soțul ei și cu cei doi copii.

Cuvintele biografului său Charles Daniel par a fi cea mai potrivită încheiere a uimitoarei povești a vieții lui, poveste cu care nici în ziua de astăzi istoricii științei nu știu ce să facă: „Haber a fost și erou, și răufăcător; un evreu care a fost un mare patriot german; o victimă a naziștilor care a fost acuzat el însuși de crime de război; fără să poată să-l admire, incapabili să-l condamne, cei mai mulți oameni au considerat că cel mai simplu este să privească în altă parte“.

A scris fiului său că dorește ca pe piatra de mormînt să fie scrise cuvintele: „În vreme de război și de pace, atîta vreme cît i s-a permis, un slujitor al patriei sale“. Fiul său Hermann a decis să nu graveze epitaful.

 

* Textul este bazat pe un capitol al manuscrisului Ce este mai presus de orice? Primul Război Mondial și comunitatea științifică internațională, autori Mircea Flonta și Cătălin Vasilescu, aflat în curs de publicare la Editura Humanitas.

Cătălin Vasilescu, doctor în medicină și bursier al Fundației Alexander von Humdoldt, este șeful Secției de chirurgie generală a Institutului Clinic Fundeni.