Unul dintre locurile comune vehiculate în legătură cu tranziţia autohtonă are ca punct de pornire analiza relaţiei problematice dintre lege şi aplicarea ei efectivă: din acest punct de vedere, ceea ce defineşte România postrevoluţionară ar fi incapacitatea structurală de a dubla discursul juridic prin efectiva lui aducere în realitatea cotidiană. O dimensiune care ar explica şi dificultatea inserţiei noastre în ordinea politică şi antropologică a Uniunii Europene.Imaginea unor legi devenite caduce, prin absenţa normelor de punere în aplicare, situaţia legilor organice modificate prin ordonanţe de urgenţă, impasul instituţional decurgând din existenţa unui regim legal ambiguu, iată tot atîtea consecinţe neintenţionate ale unei maniere nefericite de a organiza dialogul dintre comunitatea şi legile care îi sînt adresate.În acelaşi timp, ceea ce se poate nota este încrederea fără fisură în Lege, ortografiată cu majusculă, în actul normativ perceput ca instrument infailibil, graţie căruia soluţionarea oricărei chestiuni sociale sau politice devine posibilă. Iar efectul secundar al credinţei în omnipotenţa legii este evaluarea Adunărilor reprezentative, prin prisma productivităţii lor legislative. Cu cît mai multe proiecte normative sînt adoptate, cu atît gradul de raţionalitate al comunităţii este mai crescut. Relaţia direct proporţională dintre civilizare/europenizare şi excesul de reglementare poate fi privită ca una dintre axiomele strategiei de dezvoltare autohtonă.Ceea ce mistica Legii ignoră, deliberat sau nu, este spaţiul ce înconjoară textul în sine: configuraţia ţesutului social este socotită ca fiind fără vreo semnificaţie specială, iar efortul de punere în practică a normei edictate revine unor instituţii fragile sau fragilizate prin chiar manoperele politicienilor, de la nivel local sau naţional. Odată adoptată forma definitivă a Legii, saltul către modernitate este operat automat, iar schimbarea din temelii a României este realizată.În acest mod pervers, dialectica hiper-reglementării conduce la precaritatea operei de reformare a instituţiilor. Construcţia noilor organisme de guvernare, indiferent de palier, nu a condus la naşterea unei noi etici a guvernării. Instinctul de conservare al unor elite politice s-a aliat cu fetişizarea Legii şi cu supralicitarea efectelor ei. Ca şi în cazul Constituţiei din 1991, împingerea în plan secund a unor exigenţe minimale de consolidare a loialităţii democratice (eliminarea reţelelor dependente de Securitate, lustraţia) a fost realizată prin accentul pus pe necesitatea sincronizării juridice cu mediul european. Noua lege fundamentală avea ca principală raţiune nu întemeierea unei comunităţi politice rupte de trecutul comunist, ci sistematizarea preluării puterii politice şi a distribuirii ei.Pe acest fundal, din mistica Legii decurge şi inevitabila ei cădere în derizoriu. Munca unui parlament încărcat de clienţi anonimi ai partidelor, redus la rolul de anexă a puterii executive, se cuantifică în şirul impresionant de acte normative votate. Însă cele mai multe dintre Legi nu sînt decît ratificarea unor ordonanţe emanate de la Guvern. Explozia de amuzament a unora dintre membrii Biroului permanent, surprinsă de camera de luat vederi, ocazionată de revelaţia ridicolului unor acte legislative înaintate spre dezbatere, indică pînă la ce punct misiunea de reprezentare a naţiunii glisează spre trivialitate şi grotesc.Din acest punct de vedere, orice discuţie aplicată în marginea Legii şi efectivităţii aplicării se cere dublată de o reflecţie lucidă asupra limitelor şi mizei legiferării. Funcţia actului normativ, dacă este să acceptăm imaginea unui guvernămînt limitat şi puternic, este de a trasa regulile procedurale în măsură să stimuleze iniţiativa individuală şi să ofere un cadru de protecţie comunităţii. Desprinderea de mistica Legii trece prin identificarea unei raţiuni de a fi a politicii şi prin imaginarea unei maniere inteligente de amenajare a organismului parlamentar. Naşterea cetăţeanului depinde, în cele din urmă, de seriozitatea acestui efort de reflecţie.