În momentul în care am început să lucrez la O istorie secretă a Țării Vampirilor, o trilogie fantastică ce își propune să redescopere și să recicleze personaje și povești din mitologia românească, și m-am scufundat în toată această lume fabuloasă a credințelor și superstițiilor populare, mi-am dat seama ce le deosebește de credințele altor popoare – un simț al umorului remarcabil. Oamenii din timpurile vechi încercau să-și explice anumite fenomene și întîmplări supranaturale prin analogii și comparații cu lucrurile cunoscute din viața lor reală și sfîrșeau prin a nu le lua în serios pînă la capăt sau a prin a face haz de necaz, pentru a mai îmblînzi un rău fără chip și nume. Sau găseau diferite „remedii naturiste“ împotriva lor care funcționau ori ba, după caz. De altfel, toată mitologia românească per ansamblu funcționează după regulile și rînduielile satului românesc autentic (incluzînd tipologiile oamenilor din sat), după bunul mers al treburilor în gospodăria tradițională. Spre deosebire de nordici, unde tot ce e întunecat rămîne întunecat și de nepătruns, prin urmare înspăimîntător, în credințele noastre există întotdeauna o fărîmă de lumină și de speranță că nu-i dracul chiar atît de negru. De pildă, aproape toate duhurile din „a doua viață“ sau din viața de după moarte pot fi, la o adică, luate în rîs, păcălite și alungate prin diferite vicleșuguri. Însăși cumplita Moarte. Se spune că, la începuturi, Moartea „se vedea ca orice om“, adică oricine o putea recunoaște pe stradă și arăta cu degetul – „Ia uite, Moartea!“ Iată cît de amuzantă este o descriere a ei: „Era o babă hîdă și urîtă și slabă, de i se puteau număra coastele și i se vedeau toate ciolanele. Ochii îi erau duși în vîrful capului, dinții erau mari și ieșiți în afară, iar fața îi era scofîlcită și smochinită, ca o prună uscată. Avea degete lungi și subțiri și coasă în spinare“ (Marcel Olinescu, Mitologie românească). De multe ori era privită ca un funcționar oarecare, ce umbla cu coasa ei dintr-un sat în altul, doar ca să-și facă datoria. Și pentru că nu erau atîția oameni ca în zilele noastre, nici nu se grăbea prea tare. Așa că avea vreme să stea la taclale cu cei pe care trebuia să-i secere, iar aceștia profitau de aceste scurte momente de răgaz ale Morții ca să o păcălească și să-și amîne sfîrșitul. Unii o făceau din vorbe pe Moarte, alții mai voinici apeleau la forța fizică, adică o prindeau și o încuiau undeva și atunci nu mai murea nimeni. Un caz celebru este cel al lui Ivan Turbincă. Se povestește că, odată, un mocan a avut îndrăzneala de a-i fura coasa și de a o ascunde, așa că biata Moarte se pare că a șomat multă vreme. Atunci, Dumnezeu a luat hotărîrea de a o face pe Moarte nevăzută, ca să o protejeze de fapt de atacurile împotriva ei ale oamenilor. Țăranul român era conștient de faptul că moartea este, de fapt, o întîmplare inevitabilă și firească, în fond, însă toate aceste snoave și povești au un rol de a înlesni acceptarea condiției umane.

Totodată, oamenii vechi știau ziua și ceasul în care vor muri și nici asta n-a fost bine. Pentru că deveneau leneși și nu mai munceau nimic, în așteptarea Morții. Își puneau întrebări de genul „Ce rost are să mai lucrez pămîntul dacă peste doi ani tot o să mor?“ Așadar, tot „de sus“ s-a luat decizia ca moartea să fie neprevăzută.

Cît de afurisiți sînt strigoii (dar mai ales strigoaicele)?

Strigoii (sau moroii) sînt de două feluri – cei născuți strigoi și cei care devin strigoi după moarte. Primii se nasc ca orice copii, însă îi poți recunoaște după tichia sau căița pe care o poartă pe cap, uneori după cămașa de pe trup (adică se nasc îmbrăcați). Se spune că, dacă o femeie însărcinată a băut „o apă necurată în care și-a lăsat un drac balele“, copilul ei se va naște strigoi. Strigoii se mai nasc și din copii nebotezați sau uciși de mama lor sau chiar din copiii care nu au fost crescuți cum trebuie (așadar: „Sandi, să asculți pe mămica!“). Apoi, tot strigoi sînt sufletele morților care părăsesc trupurile și ies noaptea din cimitire. „Strigoii au coadă, adică șira spinării le e prelungită în formă de coadă acoperită cu păr. Ei mai au picioare de cal, mîini păroase și gură largă de căpcăun“ (Marcel Olinescu, Mitologie românească).

Ca să nu se prefacă în strigoi după moarte, celor bănuiți că ar fi în stare de așa ceva, la înmormîntare, li se vîră tămîie în orice deschizătură a trupului, „ca să nu poată intra Dracul în ei și să le poruncească“ sau „li se pune un băț, ca să nu se poată ridica din mormînt“. Dacă toate aceste lucruri nu funcționează, mai rămîne o ultimă metodă care nu dă greș, cea cu țărușul înfipt în cap sau în inimă. Se pare că strigoii au o viață a lor nocturnă, trăiesc în cupluri și se înmulțesc, ca oamenii. Asta pe lîngă rolul lor principal de strigoi – cel de a speria lumea și de a se ține de blestemății. Însă și mai afurisite sînt, de fapt, strigoaicele și remarcăm aici o privire critică la adresa femeii din comunitățile rurale ale secolelor trecute (cu alte cuvinte, dacă își vîră dracul coada, e clar că o femeie a avut și ea un amestec). Așadar, strigoaicele vin noaptea și vor să facă dragoste cu cei vii (iar aceștia se pare că n-au nimic împotrivă, doar că, la final, strigoaicele le mai sug și sîngele, de aici confuzia care există în credințele noastre între strigoi și vampiri). După care iau roua de pe ierburi și pot opri chiar și ploile. De strigoi te ferești miruind și ungînd toate lucrurile din casă cu usturoi.

Se mai spune că strigoii se strîng în fiecare noapte cu lună nouă la hotarul satului și ajung aici călare pe mături, pe corciove sau pe lopeți. Se încinge o păruială în toată regula, strigoii se ciomăgesc între ei pînă spre dimineață, folosind melițe pe post de arme. Probabil că își reglează niște conturi între ei sau pur și simplu se eliberează de energia negativă. Se povestește că un bărbat care bănuia că femeia lui ar fi strigoaică a urmărit-o într-o noapte pînă la hotar și a participat la bătaie, profitînd de toată învălmășeala aceea de spirite necurate ca să-și păruiască bine nevasta. A doua zi, a întîlnit pe ulițele satului multe femei lovite și oblojite. O morală de genul „ai grijă cu cine te însori“ nu există – după cum ți-o fi norocul, poți să scapi de dracul și să dai de tac-su.

Și apropo de draci, tot strigoaicele, în preajma unor sărbători precum Paștele și Sfîntul Gheorghe, se bat și cu ei. Fac un foc mare și joacă, iar dracii vin și nu le dau pace, însă ele îi împung cu țepoiul și le dau cu lopata în cap. În concluzie, strigoii sînt niște bătăuși fără pereche și pot rezolva prin violență multe dintre problemele din lumea rurală veche.

Spre deosebire de strigoi, stafiile sînt de obicei binevoitoare, chiar dacă nu par. „Stafia sau stahia este duhul unui mort, care rămîne legat de locul unde și-a sfîrșit viața, ca un fel de păzitor sau de știmă a lui“ (Marcel Olinescu, Mitologie românească). Așadar, stafia poate fi un soi de păzitor, un duh ocrotitor care sperie duhurile rele și străinii. Se spune că oamenii își caută singuri cîte o stafie ocrotitoare pentru casele pe care le construiesc. Exista obiceiul ca pietrarii să fure umbra cuiva, adică să ia măsurile umbrei cu o trestie pe care o îngroapă, mai apoi, la baza construcției. Omul cu umbra furată mai trăiește doar 40 de zile, după care devine stafia acelei case, duhul ei păzitor. Cei care consideră gestul meșterului Manole, de a-și zidi nevasta în zidul mînăstirii, drept absurd și nejustificat ar trebui să țină cont de toate aceste credințe și obiceiuri mai vechi decît legenda în sine. În trecut, se căuta mai cu seamă să se ia măsuri oamenilor pe care îi chema Oprea sau Stan (Stanca, dacă era femeie), căci de frica lui Stan sau a Stancăi stăteau duhurile rele departe de casa respectivă. Prin urmare, dacă vă numiți Stan, Oprea sau Stanca, păziți-vă umbrele, nu se știe niciodată!

Stafiile sînt îmbrăcate în giulgiuri albe, roșii, negre sau galbene, așa că sînt ușor de recunoscut. Țăranii români cred că toate aceste spirite au aceleași nevoi și trebuințe ca oamenii în viață. Adică țin sfaturi și fac petreceri, ca să se mai și distreze. De pildă, stafiile se adună în casele vechi, părăginite, în cele unde s-au petrecut lucruri suspecte, precum crime și sinucideri, sau prin cimitire. În casele părăsite se strîng stafiile cărora li s-au dărîmat casele și nu mai au ce păzi. Dacă și de acolo sînt alungate, se supără și bîntuie de colo-colo. Însă cea mai mare răutate pe care o poate face o stafie e spaima.