Ne-am întrebat cititorii dacă au trecut prin vreo situaţie absurdă în instituţiile publice din România. Publicăm mai jos cel mai bun răspuns pe care l-am primit. 
 
Dintre toate testele de anduranţă posibile, cel mai solicitant este, de departe, cel care presupune un „meci“ cu una dintre instituţiile statului. Sigur, birocraţie adusă la rang de artă există peste tot în lume, dar cu certitudine noi sîntem fruntaşi într-un top exclusivist al aberaţiilor funcţionăreşti. Dacă te loveşte ghinionul şi trebuie să iei calea acestor lăcaşe ale pierzaniei (de nervi), din momentul în care ai reuşit să primeşti o aprobare, o negaţie sau o ştampilă pe un document, poţi la fel de bine să te înrolezi în Legiunea Străină, pentru că nimic nu te mai poate descuraja. 
 
Eu, una, am avut de-a face recent cu Administraţia Financiară, pentru că, din conştiinciozitate cetăţenească, m-am dus să-mi plătesc impozitul la maşină. Acolo am aflat că… nu am maşină. „Cum, dom’le, n-am maşină? Că e colea, în faţa blocului!“ Am fost săgetată cu o privire care ar fi putut la fel de bine să preceadă anunţul că am un retard sever şi mi s-a răspuns sec: „La noi nu figuraţi!“ Punct! Doamne, cine m-o fi pus să întreb de ce? Odată cu mine, au aflat şi ceilalţi o sută de nefericiţi care stăteau la cozi că printre ei se află cineva care se sustrage de la plata taxelor, alimentînd astfel economia subterană. Explicaţiile mele n-au valorat nici cît o ceapă degerată. Am fost trimisă la Poliţie, în Pipera, să aflu cum de nu figurează maşina mea în scriptele Fiscului, în timp ce eu circul bine-mersi cu ea. 
 
În fine, acolo alte cozi, parafe, plăţi la CEC, luat toate ghişeele la rînd… În cele din urmă, cererea a fost gata. În ea solicitam, negru pe alb, cu un vocabular ce nu necesită consultarea DEX-ului – deci orice fel de confuzie era exclusă, m-am gîndit eu –, toate informaţiile cerute de Fisc. Pe scurt, cum e posibil, din moment ce maşina mea e înmatriculată, ca eu să nu figurez cu ea la Administraţia Financiară. Am anexat evident toate actele, inclusiv certificatul de înmatriculare a maşinii. Şi am aşteptat. Două săptămîni. A venit şi momentul adevărului. Am deschis cu emoţie cutia de scrisori şi am desfăcut plicul cu nerăbdare. Stimata Poliţie Română mă anunţa că, în urma cererii mele, a investigat profund şi mi-a trimis rezultatul: „Vă anunţăm că maşina dvs., cu nr. de înmatriculare xxx, a fost înmatriculată în anul…“ Păi, la naiba, asta ştiaaaaam! M-am gîndit că data viitoare o să mă duc cu buletinul şi cu certificatul de naştere… În mod sigur, răspunsul va fi la fel de profesionist: „Stimată doamnă, vă anunţăm că v-aţi născut“! Ce a urmat la Fisc e de înţeles, dar pînă la urmă am rezolvat, după ce am plătit o amendă corespunzătoare, că doar cineva trebuia să plătească, nu? 
 
Mult mai halucinant a fost, însă, cînd m-am decis să-mi schimb numărul de telefon fix, pentru că semăna periculos de mult cu cel al unui supermarket şi mă cam săturasem să dau informaţii despre mopuri, aragazuri şi cotlete de miel. M-am prezentat la ghişeu (ah, iubesc ghişeele alea la care eşti obligat să stai în poziţia ghiocelului, ca să nu zic capră, şi unde se stabileşte din start raportul de inferioritate), mi-am spus păsul, am depus cererea şi am aşteptat fericitul deznodămînt. Dialogul îl redau mai jos:
 
– Bună ziua! Doamna Enache?
– Da…
– De la Romtelecom vă deranjăm. Vi s-a aprobat cererea depusă la noi în data de…
– Ah, ce bine! Mulţumesc! Staţi să-mi iau un pix să notez noul număr.
(O pauză lungă)
– Nu, nu vi-l putem da…
Stupefiată, întreb:
– Cum să nu mi-l puteţi da? E aberant! De ceeeee?
– Păi, doamnă, e la „nu se informează“! 
 
Şi s-au gîndit ei că nu era cazul să mă informeze nici măcar pe mine. Acum, tot ce-mi rămînea de făcut era să aştept să mai greşească numărul cineva, ca să port şi eu o conversaţie…
 
Pînă la urmă, l-am aflat totuşi, după ce m-am prezentat la ei cu buletinul. Pentru orice eventualitate, mi-am luat la mine şi paşaportul, şi ultima radiografie dentară, în caz că nu ieşea din prima identificarea.