Cînd urci la Ierusalim, dinspre deşert, dinspre mare sau dinspre Valea Iordanului, oraşul aşezat pe coline te întîmpină cu toate contrastele lui: vechi şi nou, modern şi tradiţional, religios şi secular. Pentru a iubi Ierusalimul, trebuie să iubeşti diversitatea şi nuanţele, cărările sufletului şi ţărîna trupului, cerul şi pulberea pămîntului, stînca şi firele de nisip. Mai multe lumi într-una singură. Există o rivalitate între Ierusalim şi Tel Aviv, ca diferenţă între două moduri de viaţă radical diferite. Numai un tel-avivian convins poate spune că cel mai bun lucru în Ierusalim este drumul spre Tel-Aviv.

Inima Ierusalimului este oraşul vechi. O alcătuire parcă neverosimilă. Aici, acum, în toate timpurile şi dincolo de ele. „Ierusalimul de aur, şi de aramă, şi de lumină“ – după cum frumos spune cîntecul lui Naomi Shemer.

Cetatea sfîntă pare a fi din piatră vie, o piatră din care curg ape. Izvoarele sufletului se nasc aici neîncetat. Într-un tărîm curat, al transparenţei luminoase fără de umbră, nici în afară, nici înăuntru, la cumpăna dintre lumi, vezi cum se înalţă din piatra albă zidurile Ierusalimului.

Aerul este dens, dar mai uşor şi străveziu, căci poţi privi prin el către înalturi. Cetatea respiră blînd, iar norii se aştern sus, ca nişte aripi nemaiîntîlnite.

În amurg, adierea coboară şi se uneşte cu piatra. Pare că Cetatea se naşte de sus, „pe aripi de Duh“ (Ps. 18: 10). Termenul ebraic ruah, „Duh“, înseamnă deopotrivă „adiere“, „vînt“, „aer care se mişcă“, „suflare“ şi „duh“ al omului. Ruah comunică misterios cu reiah, „parfum“, „miros plăcut“, „mireasmă“. Există o aromă, un parfum al Ierusalimului, aşa cum există o muzică a lui, aparte, ca o îngînare fără de sfîrşit: clopote, vocea imamului chemînd la rugăciune, oameni vorbind în toate limbile şi, mai ales, o necurmată linişte în care se ţes iscusit toate.

Noaptea, serafimi aprind candele. Saraf (la plural, serafim) provine în ebraică de la rădăcina s.r.f., „a arde incandescent“, aşa cum ard cărbunii aprinşi. Serafimul este o făptură ce înmănunchiază razele strălucirii celei mai luminoase, este jarul nestins ca semn al transfigurării materiei, al prezenţei divine care le ţine şi le uneşte pe toate. Umbra lui aici este chipul lui Moise strălucind la coborîrea din munte, în mîini cu tablele Legii.

Ierusalimul de aur este această îngemănare a pietrei-nepiatră cu focul nestins, cu aerul înmiresmat al Duhului şi unduirea apelor nenăscute.

Yerushalayim, Cetatea păcii

Dubla etimologie propusă pentru numele Cetăţii (în ebraică, Yerushalayim) evocă Ierusalimul ca loc privilegiat al păcii: fie este vorba despre yir Shalem/yir shalom, „cetatea Salemului“/ „cetatea păcii“, fie este vorba despre yerush shalom, „moştenirea“ ori „dobîndirea, prin moştenire, a păcii“.

Ierusalimul ne apare ca sălaş al păcii într-o geografie reală, în spaţiu şi timp, dar şi dincolo de ele, sub specie aeternitatis. Moştenirea nu presupune doar o continuitate orizontală, a păcii înţelese politic, ci, mai cu seamă, o dimensiune verticală, a unei continuităţi instituite prin manifestarea prezenţei divine, singura care poate aduce şi dărui adevărata pace.

Ajungem astfel la începutul înţelegerii a ceea ce înseamnă în limba ebraică shalom, „pace“.

Rădăcina cuvîntului desemnează, în acelaşi timp, faptul de a fi întreg, complet, faptul de a avea sau de a aşeza toate părţile în armonie, faptul de a dobîndi, printr-o bună rînduială, prin integralitate şi completitudine, pacea.

Nu poţi ajunge la pace fără a reaşeza fiecare parte la locul ei, potrivit rostului pe care îl are în armonie cu toate celelalte. Numai în virtutea principiului ultim, lucrurile şi fiinţele îşi recîştigă strălucirea menirii pentru care au fost făcute, dobîndind astfel pacea.

Cetatea păcii este locul în care prezenţa divină reinstituie buna ordine. La Templul din Ierusalim, Domnul Însuşi a venit să locuiască între oameni, în Sfînta Sfintelor:

„Să-Mi facă un locaş sfînt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.“ (Exod 25:8)

Nu întîmplător, cel care construieşte Templul este Solomon, în ebraică Shlomo, nume avînd aceeaşi rădăcină cu termenul shalom. Regele Solomon nu rămîne în istorie prin bătălii cîştigate, ci prin înţelepciune. Or, a înţelege cu inima este un dar pe care îl primesc, după cum ne arată textul, doar aleşii Domnului, mai precis doar aceia care nu mai acţionează în virtutea propriilor principii, părtinitoare, ci în virtutea principiului ultim. Solomon aduce prin înţelepciune pacea.

De asemenea, nu întîmplător, iubita lui Solomon în Cîntarea Cîntărilor este Sulamita, în ebraică Shulamit, cuvînt care nu reprezintă altceva decît forma de feminin, derivată, a numelui ebraic al lui Solomon, Shlomo. Rabi Akiva apără, conform tradiţiei rabinice, păstrarea Cîntarii Cîntărilor în canonul biblic: aşa cum este Sfînta Sfintelor pentru Templul din Ierusalim, tot astfel este Cîntarea Cîntărilor pentru textul biblic. Binecuvîntarea şi prezenţa Domnului în mijlocul oamenilor se oglindesc în armonia lumii. Shlomo şi Shulamit stau chezăşie pentru aceasta.

Ierusalimul de jos şi Ierusalimul de sus

Yerushalayim, substantiv cu formă de dual în ebraică, nu marchează doar pluralul exprimat numeric prin cifra 2, ci indică o legătură de complementaritate între două părţi ale unui întreg. Gramatical, numărul dual face referire, în primă instanţă, la părţile-pereche ale corpului omenesc: doi ochi, două urechi, două mîini, două picioare etc. Forma de dual Yerushalayim nu trimite, aşadar, la două Cetăţi, ci, aşa cum priveşti lumea prin doi ochi, tot astfel Ierusalimul de jos şi Ierusalimul de sus, Ierusalimul pămîntesc şi Ierusalimul ceresc sînt îngemănate.

Cetatea sfîntă ni se dezvăluie ca loc al întîlnirii dintre lumi, ca scară care le uneşte pe toate sau centru în care toate treptele sînt tainic aduse împreună, aşa cum tainic se întîlnesc culorile spectrului în lumina albă.

Zidul Plîngerii

Ierusalimul reprezintă, în tradiţia iudaică, locul privilegiat în care Domnul a ales să I se construiască o Casă pentru a locui în mijlocul oamenilor. Pînă astăzi, Templul din Ierusalim este numit în ebraică Bayit, „Casă“, iar colina pe care a fost înălţat Templul se numeşte Har ha-Bayit, „Muntele Casei“ – acelaşi loc, se spune, unde Avraham a venit să îl aducă jertfă pe Ytzhak. Solomon Îi cere Domnului ca orice rugă rostită aici să fie ascultată:

„Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie.“ (1 Regi 9:3)

După distrugerea celui de-al doilea Templu, serviciul liturgic este întrerupt şi instituţia preoţiei dispare. Marele Preot avea la Templu rolul liturgic de mijlocitor între Prezenţa Domnului din Sfînta Sfintelor şi popor. Distrugerea Templului este comemorată pînă astăzi printr-o zi de post, Tisha be-Av, iar ceea ce a rămas din zidul de vest al Templului poartă numele de Zid al Plîngerii. Instituţia rabinică, dezvoltată cu precădere după distrugerea celui de-al doilea Templu, nu înlocuieşte instituţia preoţiei. Rabinul nu este preot. El este învăţătorul care mijloceşte între textul biblic şi comunitatea pe care o îndrumă.

Cartierul evreiesc din Cetatea Ierusalimului are un pitoresc aparte. Viaţa liturgică îşi are temei în celebrările de la Zidul Plîngerii, care imprimă ritmul vieţii comunitare. Prezenţa Domnului aici, promisă lui Solomon, este o certitudine pentru evreul ortodox. Orice rugăciune rostită lîngă Zid va fi ascultată. De aceea, mai ales pelerinii îşi scriu ruga pe un bileţel pe care îl prind în Zid.

Frumuseţea acestui loc este nepămînteană. Rugăciunea se rosteşte neîncetat, zi şi noapte. Pietrele vorbesc. Din Zid cresc flori şi se aude fîlfîit de aripi. Şi porumbeii au găsit cu cale să îşi facă cuib aici.

Înfăşuraţi în talitul alb, mireni, rabini şi copii se roagă, cîntă şi dansează lîngă Zid. În partea dreaptă, femeile îi urmează şi îi îngînă în rugăciune pe bărbaţi. Toate drumurile duc, în cartierul evreiesc, la Zidul Plîngerii. Nunta, Bar-Mitzva, bucuria Shabatului se celebrează toate în preajma Zidului. Aici, lîngă ochii şi inima Domnului, îşi trăieşte evreul practicant viaţa.

În zilele de Shabat, cartierul se îmbracă în sărbătoare: într-o clipită dispar tarabe, magazine, restaurante, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Coboară liniştea, apoi rugăciunea şi cîntecul. Lumina este alta. Bucuria şi pacea sînt purtate ca două nestemate nevăzute de bărbaţii înveşmîntaţi în albul atît de curat al talitului. Împreună cu femeile, copiii şi toate ale lor, împreună cu arborii de piper, cactuşii uriaşi, firele de nisip şi pietrele albe din Zid, ei înalţă necurmat, în inimile lor, un Templu Domnului.

„Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul, şi veseliţi-vă cu el, toţi cei ce-l iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi cei ce l-aţi plîns, ca să fiţi săturaţi, bînd laptele mîngîierilor lui, ca să vă desfătaţi în totul de plinătatea slavei lui.

Căci aşa vorbeşte Domnul: «Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un rîu, şi slava neamurilor ca un pîrîu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi; veţi fi purtaţi în braţe, şi desmerdaţi pe genunchi.

Cum mîngîie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mîngîia Eu; da, veţi fi mîngîiaţi în Ierusalim!

Şi cînd veţi vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura, şi oasele voastre vor prinde putere ca iarba.»“ (Isaia 66:10 14) 

Madeea Axinciuc este profesor de Studii Iudaice la Universitatea din București.

Foto: wikimedia commons