Memoria poate fi creatoare. E firesc să fie astfel dacă e memorie reflexivă, dacă, într-un moment de bilanţ, cercetezi sensul depus în tine de o experienţă care te-a format. Întrucît reconstruieşte experienţa respectivă împreună cu structura ei de sens, întrucît o relatează ca dramaturgie a acelui sens, memoria e creatoare. Un eveniment, mai ales dacă e eveniment spiritual, nu e întreg pînă nu i se desfăşoară sensurile, pînă nu i se extrage spiritul. Evenimentul trăit şi evenimentul hermeneutizat sînt două feţe, la fel de importante, ale aceluiaşi eveniment.

O vechime plină de actualitate

Cercul de studiu, cînd studiul răspunde unei tematici interioare a participanţilor, e una dintre experienţele formative cele mai importante. În mediul românesc există două cazuri care au avut radiaţie publică tocmai prin izbutita lor punere în pagină, tocmai fiindcă au fost fenomene pe care s-a aplicat memoria creatoare. Întîi, cercul din jurul lui Constantin Noica, reflectat în Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu şi evocat de notaţiile lui Andrei Pleşu în diferite volume. Apoi, reconstrucţia hermeneutică a grupului de la Antim, datorată lui André Scrima – Timpul Rugului Aprins, Humanitas, 1996. Or, prin ele însele şi prin reconstrucţiile lor literare, cele două experienţe, cele două „locuri“ – Antim şi Păltiniş – se înscriu într-un fenomen foarte vechi, prezent în mai toate marile tradiţii. E vorba despre cercul – în genere animat de un maestru – unde cultivarea minţii e solidară cu modelarea sufletului. Acolo, reflecţia metodică speră să declanşeze intuiţia intelectuală, studiul face parte dintr-o cale de viaţă. Tot atît de important e faptul că, acolo, studiul e dialogal, e demers colegial al unor oameni cu aceeaşi orientare, care îşi susţin reciproc eforturile, care fac din prietenie mediul de primire a unui sens de dincolo de ei.

Păltinişul – spune Andrei Pleşu – „a apărut ca un prilej. A fost un kairos. Norocul nostru este că ne-a găsit perfect disponibili în faţa acestui prilej, că ne-am abandonat lui cu senzaţia că e un dar şi cu bucuria să constatăm că darul acesta rodeşte în noi şi ne face mai fericiţi.“

În fond, filozofia – în înţelesul ei prim – ca şi cunoaşterea religioasă, fiecare cu demersul propriu, tocmai asta urmăresc: să dilate fiinţa, să o pună în relaţie cu un real mai tare decît fiinţa noastră imediată, să conducă spre „viaţa fericită“. Antimul e varianta religioasă, Păltinişul e varianta să spunem „laică“, a unei „ieşiri în deschis“. Şi amîndouă s-au petrecut în preajma noastră. Amîndouă ne aparţin, cu titlu de model.

Pentru Europa, cercul de studiu în accepţia de mai sus îşi are prototipul în şcolile antice de filozofie. Nu pentru a acumula cunoştinţe sau agilitate mentală mergea acolo cineva, ci pentru a deprinde o metodă de creştere interioară, în care intelectul are rolul principal. În Antichitatea tîrzie, cercurile filozofice şi cercurile creştine de studiu se deosebesc, desigur, prin învăţăturile lor, prin tipul de raport cu transcendenţa. Dar şi unele, şi celelalte fac din studiu un exerciţiu spiritual.  

Mi s-a părut că imaginile Antimului şi ale Păltinişului şi-ar întări semnificaţia dacă ar fi comparate cu acest tip foarte vechi de comunitate, cu variantele lui răspîndite în timp. Ne vom putea întreba ce continuitate există între Antim şi vechile cercuri creştine; ce regăseşte Păltinişul din şcolile antice ale filozofiei. Cu titlu de observaţii preliminare, se poate spune că Antimul nu avea, probabil, tot atîta metodă în demersurile sale ca primele cercuri creştine de studiu şi nici profesionismul Păltinişului. Dar avea ca orizont creşterea completă a umanului, după modelul christic. Că, pe de altă parte, Păltinişul regăsea rigoarea cercetării din vechile şcoli filozofice, dar, spre deosebire de ele, reperul ultim al lui Constantin Noica era nu transcendenţa divinului, ci cerul culturii înalte. Ca atitudine, Antimul s-ar apropia, aşadar, mai mult decît Păltinişul, de cercurile filozofiei şi ale cunoaşterii religioase din vechime. Ca metodă de studiu şi ca relaţie concretă cu maestrul, Păltinişul reface însă mai strîns demersul cercurilor vechi.

Trecerea pragului în modernitate

Cînd memoria reconstruieşte o experienţă spirituală, ea îi exprimă adesea calitatea în termeni spaţiali. „Situează“ acea calitate. Recompune din trăsături concrete, încărcate simbolic, peisajul în care experienţa, cu calitatea ei aparte, „a avut loc“, locul adecvat ca să se desfăşoare. Locul concret al experienţei e redesenat ca loc calitativ. Intrarea în acea experienţă capătă, şi ea, pregnanţa unui simbolism al pragului. Ai fost în afară şi ai păşit înăuntru, unde ai fost schimbat, format, poate transformat. Relatările privind cercul de studiu cuprind adesea o elaborată compoziţie a locului care îl găzduieşte.

Dacă, în Jurnalul de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu reface, cu devotată suculenţă, decorul şi gesturile fiecărei întîlniri, peisajele plimbărilor, punctele „tari“ ale locului, cititorul simte că, prin acumularea acestor notaţii, i se pune în faţă concordanţa între parcurgerea unui spaţiu şi parcursul unui eveniment de viaţă şi de studiu. Iar izbînda literară (şi nu numai literară) constă în faptul că această concomitenţă sună mereu convingător, nu are note false, nu cade în simbolism schematic. În firescul lor, trăsăturile pe care autorul a ales să le înregistreze au o expresivitate bine cîntărită. Prin acumularea lor deliberată, ele ajung să exprime o interioritate radiantă

Ceea ce îi reunea acolo pe participanţi nu privea nivelele de suprafaţă, sociale sau individuale, ale realului. Era efortul de a pătrunde – cu dialogul lor – mai adînc, în ordinea interioară a lucrurilor, în universalul lor. Era vitalitatea gîndului împărtăşit, ascunsă pentru o privire exterioară sub învelişul monocrom al iernii, despre care vorbea simbolic Andrei Pleşu. La fel, pentru Gabriel Liiceanu, Jurnalul era „încercarea nevoiaşă de a sugera o lume închisă, epifenomenală, greu de înţeles din afară, o existenţă compusă din evenimente imponderabile...“ Dar acea experienţă era destul de densă şi de vie pentru a se reflecta în relaţia actorilor cu spaţiul, pentru a-şi afla analogii în peisaj, pentru a găsi în imediat gesturi emblematice pentru efortul spiritului.  

Alături de interioritatea radiantă, Jurnalul pune la fel de izbutit în scenă ritmul de intrare – ieşire – revenire în „locul Păltiniş“. Adesea, desprinderea de regimul curent şi accesul la prag se fac dramatic, dificil, accidentat. Odată pragul depăşit, se desfăşoară, în interiorul „incintei“ Păltiniş, parcursul vizual către Noica, compus din elementele pe care privirea le regăseşte ca semne ale apropierii progresive de ţintă. Tot aşa, în Timpul Rugului Aprins, André Scrima descrie pe îndelete suita de imagini prin care ochiul trece din spaţiul oraşului în spaţiul Antimului. Parcursul vizual – median între drumul fizic şi drumul conştiinţei – le articulează pe cele două într-o „experienţă a intrării“, care cere, măcar în principiu, ca cel ce intră să intre cu întregul său.

În Jurnalul de la Păltiniş, sosirile în gara din Sibiu sau cu maşina, urcuşul către odaia lui Noica, planurile de studiu din prima zi, toate fac evident parte din scenariul de pătrundere şi de fixare în regimul, în spaţiul întîlnirii: un „celălalt tărîm“, de „intimitate în spirit“, potrivit autorului. Încheierea fiecărui episod de Păltiniş, cu gesturile, bilanţul şi proiectele lui, are un profil la fel de marcat. E ca şi cum fiecare vizită constituie un episod rotund în sine, dar totodată omogen cu întregul întîlnirii.  

Balansul reiterat între un regim „profan“ – al activităţii curente – şi un „regim de munte“, al studiului animat de maestru ţine, poate, de logica modernităţii. Şcolile vechi de filozofie – iar pe urmă mănăstirile – se organizau ca viaţă integrală în comun. Constituiau comunităţi puse stabil în spaţiu. Modernitatea nu mai încurajază asemenea fenomene explicit „moniste“, explicit integratoare. E plurală. Diferitele laturi ale existenţelor noastre sînt bine deosebite, fără ca distanţa între ele să însemne ruptură. Dar aşa stînd lucrurile, nu apare la fel de marcată astăzi, ca şi în lumea veche, diferenţa calitativă între cele două teritorii, între cele două atitudini? În vechime, omul intra – odată pentru totdeauna – într-o comunitate filozofică sau monahală, părăsind traiul obişnuit. Cel puţin în principiu, trecerea pragului se întîmpla o singură dată, împărţea viaţa într-un „înainte“ şi un „de acum înainte“. Astăzi, un om orientat de un interes filozofic sau religios şi-l va păstra, desigur, neîncetat, nu-l va desprinde de sine pentru a îmbrăca haina vieţii curente. Dar din existenţa lui face parte ritmul distanţărilor şi al revenirilor în locul spiritual.

Ritmul acesta e unul dintre cele mai captivante lucruri în Jurnalul de la Păltiniş. Indică o notă aparte, pe care modernitatea o dă întreprinderii spirituale. Potrivit modelului clasic, omul are – simbolic – o unică experienţă a saltului. Îşi schimbă viaţa o singură dată, ceea ce semnifică schimbarea ei integrală şi definitivă. Dar în cadrul acestui maximalism, există mereu riscul ca, după salt, să ajungi să funcţionezi la temperatura lumii dinainte, să te instalezi placid în noul regim, cu certitudinea că pragul se află înapoia ta.  

În modernitate, în schimb, pragul se trece de mai multe ori, se trece des. De fiecare dată, îi poţi percepe dificultatea, riscul, provocarea. De fiecare dată, poţi percepe diferenţa de nivel între cele două „spaţii“. De fiecare dată, ţi se dă prilejul de a „înfrunta“ pragul, de a reflecta asupra lui, de a pune sub judecată dacă l-ai trecut într-adevăr. Confruntarea cu pragul – mereu exersată – e un „antrenament“ specific modernităţii. Cu fiecare vizită, cu fiecare reintrare în spaţiul Păltinişului, consemnată de Jurnal, cititorul percepe, intensificat, atmosfera locului: liberă şi densă, alcătuită în aceeaşi măsură din graţia prieteniei, plăcerea studiului, surîsul autorităţii.  

Dincolo de instituţional

Pe fondul cetăţii greceşti, comunităţile filozofice marcau un contrast, un altceva, un „afară“. Atmosfera şcolii era mai „uşoară“ decît atmosfera cetăţii. Aspra necesitate îşi împuţina acolo apăsarea, de vreme ce era judecată în orizontul dreptăţii, al înţelepciunii. Tot o calitate „uşoară“ aveau acolo aspectele instituţionale, căci ele aveau ca rost depăşirea instituţionalului.  

Grupul de la Păltiniş regăsea, firesc, aceeaşi atmosferă. Pe fondul plumburiu al regimului totalitar, el apărea ca un contrast chiar mai puternic, un „afară“ mai uimitor decît cel din lumea veche. Vibraţia pe care Jurnalul a stîrnit-o în publicul românesc se datorează în mare parte acestui contrast abrupt. La Păltiniş, unde studiul în comun avea căldura vieţii, o exigenţă intelectuală foarte ascuţită se îmbina cu o disciplină nesilită, fermecătoare, tot atît de formativă pe cît informală. Ce putea fi mai diferit faţă de instituţiile opresive şi mincinoase ale comunismului? Faţă de instituţia încarcerării ideologice?

Poate că tocmai independenţa faţă de regia instituţională a lumii i-a enervat, la apariţia Jurnalului, ca şi după 1989, pe denigratorii Păltinişului. Cum îşi permiteau Noica şi apropiaţii lui să nu se lase integral ocupaţi de referinţa la instituţia politicului, a istoriei, a corectitudinii politice, a egalitarismului aşa-zis democratic, a specialităţii mîndre de suficienţa ei? Pentru ce nu aveau smerenia conformismului? Cum îşi permiteau să se ocupe de lucruri care străbat către universal? Cum de îşi îngăduiau „vremuri fără maluri“?

E tocmai ceea ce a făcut atunci şi face astăzi valoarea neîmpuţinată a Jurnalului

(Extras din volumul în pregătire Cercuri de studiu şi prietenie spirituală