Mare agitație mare zilele acestea printre internauți, politicieni și „simpli cetățeni” (detest expresia aceasta! Nu e deloc simplu să fii cetățean): Twitter a suspendat „definitiv” contul președintelui Donald Trump, după atacul susținătorilor săi asupra Capitoliului, considerînd că există riscul perpetuării unui discurs incitator. Alte platforme sociale au luat măsuri similare, separîndu-l pe președintele american de publicul său. Lung prilej de bîrfe și de ipoteze. „Cenzură!”, au strigat voci panicate, chiar și din tabăra neprietenilor lui Trump. O foarte bună ocazie să ședem și să cujetăm, pentru a vedea unde ne plasăm, fiecare dintre noi, în chestiunea libertății de exprimare.

Există, în primul rînd, abordarea legalistă. Libertatea de exprimare este un drept fundamental al persoanei – nu trebuie să fii într-un anume fel ca să te bucuri de el. Nu trebuie să fii cetățean al unei țări, nu trebuie să îți fi plătit taxele la zi, nu trebuie să fii onorabil, nu trebuie nici măcar să spui adevărul. Documentele care consfințesc această libertate nu fac distincție între informația falsă și cea adevărată atunci cînd garantează libera sa circulație. De aici și impedimentul principial de a da o lege împotriva „fake news” – dar asta e o altă poveste. Trei sînt documentele internaționale definitorii pentru România în această privință: Declarația Universală a Drepturilor Omului (nobil document de principiu adoptat de ONU în 1948, generat de teama că ororile celui de-al Doilea Război Mondial s-ar putea repeta), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (un document european ceva mai restrictiv, născut în 1950, în tensiunile Războiului Rece) și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (adoptată în 2010, pentru a sublinia interesul UE în chestiunea drepturilor omului, nu doar în funcționarea piețelor). Toate aceste trei documente fundamentale – și care au precedență în fața legislației naționale acolo unde sînt mai permisive ca aceasta – folosesc o sintagmă grăitoare: orice persoană are dreptul a primi și transmite informații și opinii „fără amestecul autorităților publice”. Ca atare, tranzacția în domeniul libertății de exprimare este strict între stat și persoană. Doar statul are vocația de a garanta – sau limita – această libertate. Deci, cînd vrem să vorbim de „cenzură”, trebuie întîi să găsim agentul statal implicat. În aceste condiții, în cazul Trump vs rețele sociale, agenți economici privați, nu despre cenzură este vorba, și nici despre restrîngerea libertății de exprimare.

Libertatea de exprimare este un drept fundamental, dar nu absolut. Documentele internaționale acceptă că există domenii sensibile care se cer protejate, în special în fața componentei de acces la informații. Securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică și morala sînt astfel de domenii. În afara unui pericol clar și iminent la adresa acestora, orice formă de discurs este protejată: individual, artistic, jurnalistic, satiric, politic. Singura formă de discurs exclusă din start de la orice fel de protecție este cel incitator la ură și violență. Ca atare, un discurs explicit de incitare la violență – ca acela lansat de președintele Trump – nu avea cum să se bucure de protecția legală, chiar dacă cel care l-ar fi interzis ar fi fost un agent statal – Justiția, de exemplu.

Dincolo de această abordare „legalistă”, există abordarea profesională a cenzurii, specifică jurnaliștilor. În redacții, termenul de cenzură acoperă acele situații în care apariția unui material jurnalistic este condiționată de alți factori decît cei care țin de calitatea sau oportunitatea editorială a acestuia. A respinge un material pentru că este prost scris, prost argumentat sau pur și simplu neinteresant nu este cenzură, ci decizie editorială. O vorbă din bătrîni spune că, în redacție, „ce se taie nu se fluieră”, ceea ce recunoaște că există momente în care materialul jurnalistic poate fi sub standard sau redundant sau doar prea lung. Aceste decizii sînt luate de lanțul ierarhic editorial: redactor, șef de secție, redactor-șef sau cîte alte straturi de decizie mai sînt (sau mai degrabă nu mai sînt, în redacțiile depopulate și reduse aproape la caricatural ale României). Există însă decizii, luate în afara redacției, deși implementate în interiorul lor, prin care se stabilesc liste negre, subiecte tabu, persoane intangibile sau, dimpotrivă, care trebuie „băgate în cerneală” (ehei, anii ziarului tipărit... ce vremuri!). Ziariștii recunosc aceste intervenții drept „cenzură”, chiar și în lipsa agentului statal.

Există și forme numite în argoul tehnic „cenzura soft”, deși efectele sînt la fel de dure. Ele vizează, de exemplu, formele economice de control asupra discursului public, oferind facilități companiilor media „prietenoase” și hărțuindu-le pe cele cu voci critice. Accesul arbitrar la informații, alocarea preferențială de contracte de publicitate, oferirea asimetrică de facilități fiscale (inclusiv reeșalonarea datoriilor față de stat), utilizarea excesivă a instrumentelor de control ale statului, altfel perfect legitime (controale financiare, de securitate a muncii, de complianță cu normele Codului muncii etc.) au ca efect alterarea conversației publice în favoarea Puterii, făcînd ca la „simplul cetățean”, acela cu drepturi consfințite de Constituție, să ajungă un mesaj debalansat. Încă o dată, criteriul „stat vs cetățean” se verifică și prezența intervenției agentului statal ne confirmă că ne aflăm în fața unor mecanisme de cenzură.

Nu în ultimul rînd, există insidioasa autocenzură, decizia de a nu publica, luată de un jurnalist sau o redacție, în lipsa unei cereri exprese de a nu trata un anume subiect, atunci cînd consecințele negative ale publicării pot fi anticipate – sau doar imaginate. Este, probabil, cel mai greu de combătut, pentru că nu poate fi dovedită ferm. Dar este atît de reală încît și Curtea Europeană a Drepturilor Omului o recunoaște, vorbind despre efectul de intimidare (chilling effect) pe care îl pot induce anumite acte ale statului.

Directă, mascată, economică sau autoimpusă, cenzura are ca efect reducerea accesului nostru la informații și la o diversitate de opinii și puncte de vedere, și ne lasă, în esență, mai săraci.

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.