Cele patru caiete

Publicat în Dilema Veche nr. 899 din 1 – 7 iulie 2021
Cele patru caiete jpeg

Tocmai mă întorsesem de la o rezidență din Statele Unite ale Americii și eram sătul pînă peste cap de literatură. Mai ales de propria literatură – cele patru luni în America avuseseră efectul unui duș rece și îmi cam puseseră orgoliul cu botul pe labe. M-am dus la Iowa entuziast, gata să scriu capodopera și să dau lovitura și m–am întors fără să fi reușit să scriu nici măcar o propoziție. Cele patru caiete studențești cu foi veline pe care le luasem cu mine erau neatinse.  

Așa că atunci cînd m-a sunat Adrian Botez să-mi spună despre proiectul său legat de biografiile romanțate, am refuzat categoric.

Apoi, a doua zi (și a treia, și a patra și-a cincea), la cafea, m-am tot gîndit la propunerea lui. Ar fi putut fi, de fapt, o enormă oportunitate – forțat să scriu, poate m-aș urni și aș scrie.

După o săptămînă l-am sunat înapoi: despre cine e vorba? Mi-a dat patru nume de personalități din zone culturale diferite și mi-a spus: alege. Cînd am auzit numele, n-am stat nici o clipă pe gînduri. Enescu.

De ce Enescu? Pentru că era personalitatea de care mă simțeam cel mai străin (relația mea cu muzica a fost mereu cea a unui rocker soios și agresiv, urlînd în mijlocul rockotecii din Năsăud: hei, teacher, Liță-chiță-lăăău). Era evident: biografia romanțată a lui Enescu necesita cel mai mare volum de muncă, obligîndu-mă să mă documentez la sînge, să lucrez așa cum văzusem că o fac toți autorii serioși – riguros, cu fișe de lectură în față, cu muzica-n urechi (dar mai ales cu lecții de muzică, de teorie muzicală pe care le-am cerut unui profesor din Bistritz). Oricum, era evident: proiectul acela avea să mă scoată total din zona mea de confort.

Așa că m-am apucat de treabă. Și am luat-o de la zero.

Caietul galben

Viața lui Enescu povestită de el însuși. A fost prima idee care mi-a venit în minte în timp ce mă documentam. Am umplut mai bine de trei sferturi din caietul cu coperte galbene – vocea mi se părea limpede și începea să capete tot mai multă consistență. Asta pînă la finalul adolescenței. Apoi, brusc, vocea a luat-o razna. N-am mai putut-o controla. Era ba prea lentă și prețioasă, ba prea acidă și sofisticată – așa că, după mai multe luni în care, documentîndu-mă, am încercat să o forțez, vocea a cedat complet. Povestea la persoana I era un eșec absolut – n-aveam decît să renunț și să încerc altceva.

Caietul albastru

Ascultam tot mai multă muzică și mă vedeam aproape zilnic cu noul meu prieten – profesor de teorie muzicală în Bistritz. Deschideam mereu carnețelul imediat ce ne așezam pe terasă, la cafea, și notam tot ce-mi spunea. Fișam cărțile de muzicologie pe care el, acolo unde paginile se dovedeau a fi de neînțeles, încerca să mi le traducă. Mă încuraja mereu – poate de aia am început să scriu tot mai des în caietul albastru. Un soi de fragmente à la Cioran (vezi muzica, Bach etc.), maxime filosofice aplicate muzicii și vieții lui Enescu – un soi de proză-eseu, un text fragmentar, poetic și flosofic de care eram tot mai încîntat. Așa că am continuat să scriu și am scris așa mai bine de o jumătate de an – pînă cînd, prinzînd curaj, i-am arătat caietul prietenului meu. Problema nu e că sînt foarte multe speculații despre muzică care nu au nici o acoperire, mi-a spus, ci faptul că totul pare artificial – ar putea fi vorba la fel de bine despre Enescu sau despre Cristian Pomohaci (scuze pentru asocierea nefericită), atît de lipsit de logică și de claritate e textul tău.

Caietul portocaliu

Cu cît citeam mai mult, cu atît mi se părea mai greu de realizat un portret rezonabil al lui Enescu în limita de semne impusă – sub 400 de pagini îmi va fi imposibil să reușesc, m-am tot plîns editorului, pe măsură ce deadline-ul se apropia, iar cele două caiete (aproape) pline se dovedeau a fi inutile pentru proiectul meu.

Apoi, în caietul cu coperte portocalii, am făcut o listă cu persoanele care m-ar fi putut ajuta să rezolv problema. O listă cu oameni care l-au cunoscut/întîlnit/admirat pe Enescu și ar fi putut să aibă cu acesta un schimb epistolar. Ideea mi se părea foarte mișto – în nici trei luni am umplut caietul cu scrisori adresate lui Enescu, încăpățînîndu-mă să nu scriu nici un răspuns al acestuia – posibilele sale răspunsuri trebuiau să reiasă din ceea ce-i scriau ceilalți, din reacțiile lor, din detaliile care trebuiau să fie tot mai numeroase pe măsură ce numărul de scrisori creștea. Și numărul a crescut pînă la ultima pagină din caietul portocaliu – cînd mi-am dat seama că depășisem cu mult limita de semne impusă de editor și eu ajunsesem cu povestea abia la finalul copilăriei lui Enescu.

Caietul negru

Depășisem termenul-limită cu cîteva luni. Copertele cărților erau deja prezentate la noi apariții pe site-ul Polirom, iar eu eram în aer. Toți ceilalți autori își terminaseră treaba, iar Adrian stătea ca pe ace și aștepta manuscrisul meu – colecția urma să fie lansată la finalul verii, ceea ce (nu i-am spus-o lui, dar mi-am repetat-o mie de sute de ori) era imposibil de realizat – eram la mare, cu familia, toți patru într-o cameră de hotel, fără laptop și fără nici o carte despre Enescu, și fără nici una din fișele de lectură – doar un caiet studențesc cu foi veline, cu coperte negre și cartonate, pe care-l pusesem în bagaj cu gîndul să scriu cîteva poeme.

N-am avut de ales: dimineața, după ce copiii și nevastă-mea mergeau la plajă, mă așezam la măsuța din hol, deschideam caietul și așteptam. Nu mă ridic de aici pînă ce nu scriu primul capitol, mi-am zis în prima zi – și nu m-am ridicat decît seara, la cină, fără să fi scris nici măcar un rînd. 

A doua zi – nimic, a treia zi, la fel.

A patra zi am închis caietul și i-am privit coperta. Neagră, sobră și elegantă. Cu o textură discretă, dar fermă. Fără desene, fără brizbizuri, fără amănunte spectaculoase. Povestea pe care o aveam de spus îmi era clară, acum găsisem și modalitatea optimă de a o spune. Pînă la prînz am scris două capitole. La finalul sejurului pe litoral, trei sferturi din caiet era plin. Ajuns acasă, la Bistritz, am scris ultimele două capitole. Textură discretă, dar fermă. Cît mai puțină literatură. Fără șmecherii, fără detalii inutile. Chiar dacă, știu prea bine, Enescu ar fi meritat (mult) mai mult.  

Dan Coman este scriitor. Este autorul biografiei Enescu. Caiete de repetiții, Editura Polirom 2019.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.