Ești cu o carte în mînă și, brusc, îți dai seama cît de clar ți se proiectează cuvintele în minte, cît de limpede gîndești totul și cît de bine te simți alături de ea. Te întorci în timp sau călătorești în viitor și te desprinzi de realitate, ceea ce în mod clar îți face bine.

Acum ceva timp nu aș fi zis lucrul acesta. Citeam (dacă citeam) fiindcă așa mi s a zis la școală, uneori din plictiseală, alteori pentru că stătea mama pe capul meu și de cele mai multe ori pentru că eram obligată. Cuvintele erau pentru mine niște simple litere reci, aruncate alandala, uneori cu sens, alteori fără sens. Eram în stare să fug de o carte o lună, chiar două, și să o citesc în două-trei ore în ziua în care urma să predau un jurnal de lectură sau să dau vreun nenorocit de test. Audiobook-urile erau ceva divin și îl preaslăveam pe cel care se gîndea să pună rezumatul cărții cu pricina pe Internet, iar gîndul că nu sînt singura care „trișează“ mă calma și îmi dădea încredere. Și totuși, cum am ajuns eu să ador consecințele verbului „a citi“ și cum am ajuns în punctul în care să am discuții serioase cu mama pe tema cumpărării cărților?

Nu a trebuit decît să descopăr o carte care să-mi placă mai mult decît altele, o carte care să-mi devină prietenă și, ca o prietenă bună, să știe să mă atragă către frumos, să stea răbdătoare pînă cînd eu m-aș fi hotărît să îi fac o vizită și să îi mîngîi filele cu degetele mele scurte și butucănoase. Să aibă un vocabular pe care eu l-aș putea pricepe cu ușurință fără să stau cu dicționarul lîngă mine. Și cum toate vin la timpul lor, a venit și acea carte la timpul ei.

Așa am înțeles că prietenele acestea reci numite cărți sînt cele mai răbdătoare prietene din cîte ai putea avea. Că o carte, spre exemplu, nu se va supăra niciodată cînd o vei abandona pentru o alta. Va aștepta tăcută pe raftul unei biblioteci pînă cînd te vei decide să te întorci la ea.

O carte îți va da mereu cele mai bune variante pentru a trece peste o problemă sau o greutate din viața ta. O carte venită la momentul potrivit poate vindeca cele mai adînci răni și te poate înțelege în momente în care nici măcar tu nu te înțelegi. În fond, „cărțile sînt oglinzi: vezi în ele ceea ce ai deja înăuntrul tău“ (Carlos Ruiz Zafón).

Toți citim, fie că ne dăm seama de asta sau nu. Unii citesc oameni, alții citesc panourile de publicitate, unii citesc cărți, alții doar textul care apare pe ecranul televizorului, unii citesc articole întregi publicate în ziare, alții se mulțumesc doar cu știrile citite pe rețelele sociale.

Și, totuși, la ce bun să citești cărți, articole sau texte, cînd ai putea să te așezi foarte comod în fața televizorului și să aștepți să facă alții munca de cercetare în locul tău? De ce să citești cărți, articole sau texte cînd poți lua mobilul în mînă și să dai scroll pe rețelele sociale? Cititul care provoacă migrene atîtor oameni de toate vîrstele are un scop bine definit în viziunea mea. Nu poți spune că știi să citești un om și îi poți înțelege trăirile dacă nu ai citit alți oameni înainte. Cititul, înainte de toate, te face să vezi în perspectivă, să te pui atît în pielea personajului negativ, cît și în pielea personajului pozitiv. Nu, nu poți spune că ai citit ca la carte un panou de publicitate sau un articol de pe o rețea socială dacă ochiul tău nu e învățat și cu alte tipuri de text. Da, e un întreg cerc vicios. Începi cu abecedarul, continui cu literatura fundamentală, apoi iei clasicii la rînd și îți dai seama că panoul de publicitate devine altfel și că, de fapt, lucrul care semăna înainte cu o pălărie devine treptat un șarpe boa care digeră un elefant. O carte pe care o citești te va ajuta să te descurci într-o societate de oameni care nu se descurcă, într-o societate în care panourile publicitare sînt niște simple panouri publicitare.

Teodora Grumeza este elevă la Liceul de Artă „Ștefan Luchian“ din Botoșani.