For every minute you remain
angry, you give up sixty seconds
of peace of mind.“ – 
Ralph Waldo Emerson

De cînd lumea există război și pace. Două noțiuni inseparabile, indestructibile. Se condiționează reciproc și coexistă într-o dinamică aparte. La bază stă întotdeauna un conflict. Un conflict care generează războiul, dar a cărui soluționare se concretizează întotdeauna într-o pace de cele mai multe ori mult rîvnită. În mod paradoxal, umanitatea își dorește pacea în aceeași măsură în care își dorește și războiul. Intră în joc forțe contradictorii care, de fiecare dată, sfîșie și rup în bucăți oamenii avînd dorințe, idealuri și principii morale atît de diverse.

Un conflict exterior va da naștere – implicit – și unui conflict interior. Oamenii trec prin viață ducînd permanent războaie. Un război presupune a priori învinși și învingători. Însă toți, fără excepție, ne dorim să ieșim din orice război învingători. Un război poate fi purtat pe multe planuri: istoric, politic, social, familial și, nu în ultimul rînd, personal. Purtăm războaie cu alte state, cu alte etnii, cu prejudecăți, religioase, cu lumea largă, cu mama sau cu tata, cu ceilalți, în general – oricare ar fi aceștia –, dar și cu noi înșine. Războiul a devenit parte din ființa umană în aceeași măsură în care opusul său – pacea – își caută frenetic locul în sufletele oamenilor.

De multe ori pare că un conflict exterior este mai ușor de manageriat decît unul interior. Oamenii par mai pregătiți, mai bine dotați cu mecanismele și strategiile necesare pentru rezolvarea unui conflict exterior. Procesul pare să fie unul mai anevoios atunci cînd lupta devine una foarte personală, intimă. Cînd nevoia de pace interioară devine acută, cînd omul simte că a ajuns în punctul în care, într-un fel sau altul, trebuie să facă pace cu sine, el descoperă cu stupoare că, în vederea atingerii poate a celui mai imperios deziderat, nu este pur și simplu pregătit pentru un tip de odisee pentru care nu l-a instruit nimeni și nimic. A învățat poate extrem de multe, a dobîndit abilități și aptitudini multiple, a ajuns să stăpînească crîmpeie de lume și de lumi, dar vine un moment – mai pentru oricine – cînd realizează că, dacă există ceva care îi dă cel mai mult de furcă în viață, este felul în care reușește – sau nu – să negocieze cu și să stăpînească forțele interioare, de cele mai multe ori contradictorii, care îi animă existența, de fapt, în permanență.

Pentru lupta în război există școli militare, pentru soluționarea ei și a conflictelor politice și pentru procesul de încheiere a păcii există școli de diplomație. Pentru soluționarea conflictelor generate de diversele tipuri de relaționări umane există o pleiadă de „școli“: psihologia, psihanaliza, terapiile alternative, cursurile de dezvoltare personală etc. Un arsenal întreg menit să susțină și să dea încredere în propriile forțe. Oamenii ajung să se agațe de ele și să spere la minunea salvatoare. Trăim în vremuri în care saturația în acest sens este deplină, atît în mediul fizic, cît și în mediul virtual, în care omul pare – iarăși – să aibă la îndemînă toate instrumentele necesare pentru a ieși victorios din orice luptă pe care o duce. Și totuși, în ciuda a tot ce îi stă cu generozitate la dispoziție, prin acest proces de împăcare cu sine, de atingere a acelui -„peace of mind“ mult promis, reușesc să treacă cu succes cu adevărat mult prea puțini – raportat la numărul celor aflați în căutarea unui alt fel de Graal. Adeseori un astfel de proces este de-a dreptul sortit eșecului, uneori chiar cu consecințe grave. Trăim niște vremuri în care depresia a devenit o maladie care-și întinde tentaculele tot mai departe, iar suicidul a devenit o tentație tot mai mare.

Ajungem astfel să fim îndreptățiți să ne punem întrebarea cum de o astfel de stare de fapt este posibilă. De ce devine atît de greu să ne (re)găsim pe noi înșine în acea stare binecuvîntată de serenitate, mulțumire și pace sufletească? Ce greșim sau ce nu înțelegem să facem corect pentru a găsi acea stare de liniște interioară? Căci, pînă la urmă, asta ne dorim cu toții, chiar dacă nu reușim întotdeauna să ajungem să trăim în această mare îmbătătoare.

După un cumul de experiențe tind să nu cred în rețete, oricît de ademenitoare ar fi ele. Cred mai degrabă că fiecare își are calea lui spre sine. E o cale unică și tocmai din acest motiv nu poate fi standardizată și uniformizată. Datoria fiecăruia este, însă, să și-o descopere, dînd dovadă în același timp de motivație și voință. Iar acest demers presupune într-adevăr preexistența unor condiții și a unor criterii. Sîntem motoare de căutare, un Google mult mai sofisticat, înzestrate cu abilitatea de a extrage din noi înșine acele link-uri care să aducă la suprafață informația necesară pentru prelucrarea datelor. Date generate pentru îmbinarea circuitelor care să ducă la buna funcționare a stării noastre interioare.

Atunci cînd oamenii se confruntă cu evenimente și conflicte greu de dus, cum ar fi o boală incurabilă, un handicap, moartea unei persoane dragi sau alte situații nefericite, ei au tendința să aștepte o soluție salvatoare. Devin agenți pasivi la tumultul care îi privește. Preferă să delege atribuții ce le revin, sperînd mai tot timpul că salvarea va veni, cumva, din exterior. Se va găsi cineva ceva să le aline suferințele și să le aducă pacea. Ne încăpățînăm să credem că așa și nu altfel se va întîmpla miracolul. Sigur, orice ajutor din afară este binevenit. Dar, fără un input personal, țelul nostru este practic imposibil de atins. Omitem să ne acordăm credit, să avem încredere în propriile resurse, să (ne) judecăm în mod obiectiv și să reflectăm cu luciditate la starea de fapt, la năzuințele noastre și la probabilitatea unei eventuale reușite. Nu sîntem dispuși sau obișnuiți să depunem acest tip de efort mental pentru că da, un astfel de demers presupune un efort extrem de mare. În același timp, teribil de rewarding, odată ce ne-am atins scopul și ajungem să conviețuim cu noi înșine într-un fel în care nici nu speram sau nu credeam că este posibil. Ne este aproape imposibil să depășim bariere impuse de alții sau de noi înșine: renunțăm cu greu la mînie și la frustrare și ne acceptăm cu greu așa cum ajungem să devenim – poate mai bolnavi, mai incapacitați sau mai suferinzi, ducînd poate o viață mai limitată (în măsura în care limitarea vizează exclusiv aspectul vieții fizice), dar descoperind alte zone de mișcare mai absconse, unde sentimentul de libertate poate fi mult mai intens. Nu ne e ușor să devenim mai buni și mai generoși, crezînd în mod fals că, dacă am ajuns să fim privați de lucrurile de care se bucură majoritatea lumii, ni s-a făcut o nedreptate. Considerăm că facem un compromis în fața vieții dacă nu o acceptăm în toată capacitatea ei de schimbare, privind și acceptînd fiecare moment de cotitură ca pe un nou început, ca pe o nouă cutie a Pandorei, de unde ne putem extrage noi căi de supraviețuire, cunoaștere și autocunoaștere.

Orice conflict, zbucium și luptă interioare presupun, de fapt, un proces educativ. Cînd omul va învăța lecția propriei evoluții prin îmbrățișarea și asumarea păcii interioare, deși pare un pas mic, și acesta va fi un pas la fel de mare pentru omenire. Cînd ne vom ridica deasupra propriilor probleme și angoase și vom putea face cu adevărat pace cu ele, vom putea găsi, cum spune poetul – „When you’ve seen beyond yourself, then you may find, peace of mind is waiting there“ (George Harrison) –, hrana noastră cea de toate zilele fără de care nu ne putem bucura în mod armonios de viață: pacea sufletească. 

Ioana Andreescu este profesoară de limbi străine.

Foto: flickr