Apartamentul mamei este mic, Sofia îl umple dintr-un alergat. Datoria mea împlinită, cu genunchii îndoiți, mănîncă pîine cu unt la geam. Nuci, gutui, andrele. Ceainic, lustră, servantă. O limbă nouă, fără restricții, complicitatea crește. Au aceiași ochi, același nas, rîsul li se împletește. Halatul mamei pare nou, crizantemele de pe el înflorite, ea tînără. Cana mea cu pasăre este acum cana fetei. Le văd, iată, așezate la masa pătrată din bucătărie – un spate comun, doi umeri lipiți, înțelegere – și îmi pare că aud pe cineva numărînd din doi în doi. Încerc să-mi găsesc un loc între ele, însă scaunul meu este mereu ocupat. Bunică e mai mult decît mamă. Bunică înseamnă mama plus jumătate. Jumătatea ei este scăzută din întregul meu. Acum au (și) aritmetica lor. Oamenii vechi știu multe lucruri noi. Descoperă, încîntată, covoarele pe pereți și ceaiul. Telefonul cu disc, geamurile încleiate cu vată, televizorul alb-negru cu butoane. Balconul revărsîndu-se într-un oraș bizar, unde autobuzele au coarne. Numele Vera e frumos, cel mai frumos nume din lume e numelevera.

***

Sofia e udă și goală pe genunchiul meu, îi pieptăn părul. Este din nou a mea. Pielea ei curată, obrajii tari, dinții de lapte și bucuria, ca un organ separat. Dovada mea că m-am întîmplat. Mama îmi vorbește de undeva de sus și îmi întinde o fotografie cu margini zimțate. Noi două la mare: o femeie încă frumoasă, fața rotundă, valuri în păr, și un copil în chiloți bufanți, care pare fată. Încerc să mă recunosc în ființa unisex, amorfă, știu că sînt eu, știu că am fost eu. Mă ating cu unghia pe fața mică, am senzația că mă scufund în timp. Am nevoie de jumătate de deget ca să mă fac să dispar din poză. Tu parcă ești cealaltă, îmi spun amîndouă, rîzînd la unison. Cealaltă. Mut degetul pe femeia din poză. O ating pe mama, mă ating pe mine. O femeie încă frumoasă, fața rotundă, valuri în păr. Cîștigă din nou. În lumea mea nu voi fi niciodată suficient de slabă, în lumea ei – o femeie cu copil nu poate fi urîtă. Vreau să ne schimbăm locurile. Dintr-o altă poză apare bunica, la vîrsta mamei acum, și îmi face semn din deget. Mama mea plus jumătate. O femeie încă frumoasă, fața rotundă, valuri în păr – bunica.

***

Fosta mea cameră are pereții plini cu mine. Copil, adolescentă, femeie singură. Poze, diplome, desene. Tapetul cu struguri argintii, care sînt și acum prea sus pentru gura mea. Primul articol scris de mine, primul articol scris despre mine. Se împacă toate mai bine decît m-am împăcat eu vreodată cu orice din jur. Cu oricine din jur. Caut oglinda în care mi-am desenat ochi și buze mincinoase. În locul ei, pe masa mamei, crește un cactus. O găsesc pe un raft, prăfuită și obscură, cu restul netrebuincioaselor. Un lănțișor de argint pătat, schimbat la timp pe unul de aur. Un rimel uscat, un rest de ruj prea roșu, o broșă pentru păr lung. Un sul cu bucăți de păr tuns, din vremea în care eram convinsă că părul nu se aruncă. În păr stă puterea unei femei! Cîtă putere irosită. Din cealaltă cameră se aude cîntec, poveste, mușcat de măr. Alergat în patru picioare. Mă așez pe marginea patului cu mîinile în poală.

***

Iată-mă îmbătrînind. Cu o salbă de negi în jurul gîtului, mai mult carne decît os, cu măruntaiele moi și vorba aspră. De acum încolo – mirarea. Fericirea, ca o basma albă, adunîndu-mi părul tot mai scurt. Nici un colț, nici un ascunziș. În sfîrșit, o femeie la locul ei.

Tatiana Țîbuleac este scriitoare.