Problema e că avem acest obicei prost de a măsura dragostea, şi pentru asta ne trebuie mereu dovezi. Cu dragostea de ţară nu e mare diferenţă – ştim cît o iubim măsurînd ce facem pentru ea. La drept vorbind, pe vremuri era mai simplu. Dovada de necontestat a iubirii de ţară era să mori pentru ea. Să fim cinstiţi, erau şi mai multe ocazii – ba cu tătarii, ba cu leşii, ba cu turcii, şi dup-aia tot mereu cu ruşii. Că mureai în cadru organizat, cu oastea, sau de capul tău, prin păduri, se cheama că tot român erai în ultima clipă, deci tot pentru patrie sfîrşeai, în luptă cu străinul.

Dar acum, vedeţi, asemenea xenofobii ucigaşe au devenit nu doar de prost gust, ci şi foarte rare. Maximum de război posibil a ajuns o încăierare pe stadion cînd vin la Timişoara agitaţii ăia de la Hajduk Split. Şi, chiar şi-atunci, e greu să incluzi un cap spart cu sticlă de bere la categoria dovezi de iubire pentru patrie. Dacă viaţa s-a mai simplificat într-o oarecare măsură, şi moartea s-a schimbat: acum nici semnificaţie nu mai are – şi, cu asta, dragostea de patrie şi-a pierdut din măreţia tragică a trecutului.

Ce mai rămîne? Cum ne mai iubim azi ţara? Ce-i mai spunem, ce-i mai şoptim, ce-i mai cîntăm, cum o mai mîngîiem, ce mai facem pentru ea?   

Ce-ţi mai dorim noi ţie, dulce Românie, zilele astea?  

(Că veni vorba, imaginaţi-vi-l pe Eminescu azi. Poate c-ar scrie pe blogul lui, e-Luceafărul, la eminescu.ro, un site de nişă pentru ciudaţi care vorbesc în metafore şi suferă – ce chestie! –  pentru naţiune. „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul“? Închipuiţi-vă ce comentarii ar stîrni aşa ceva, ca să nu mai vorbim de partea cu „tînără mireasă, mamă cu amor“.)    

Cred că nu ne e prea clar ce mai înseamnă azi să-ţi iubeşti ţara, dar multă lume pare a crede că e tot ceva cu dureri şi inconvenienţe, ca pe vremea cînd era cu murit. Un timp, a fost cu neplăceri digestive („noi am mîncat salam cu soia“), apoi cu supărări de proprietari în devălmăşie („nu ne vindem ţara“), iar acum e despre a rezista aici cînd toată lumea pleacă – ceea ce seamănă cu un soi de sindrom al căpitanului de vas în curs de scufundare; sigur că şi acesta-şi iubeşte vaporul, dar dacă tot sînt locuri în bărci, ce rost are să te duci, bîldîbîc, la fund cu fierătania? 

Toate astea au devenit însă neatractive. Sacrificiul în sine este ieşit din modă. Nu mai suferim decît cu scopuri măsurabile – renunţăm la eclere pentru o privire apreciativă; ne lăsăm de fumat ca să zîmbim mai alb, mai strălucitor; tăiem băutura ca să păstrăm ficatul. 

Dragostea de patrie trebuie reinventată înainte de orice încercare de resuscitare. Trebuie să devină cool să fii patriot – dacă Bălcescu a murit ofticos, las’ să trăim noi voios. 

Eu, unul, produc propriile dovezi de iubire, zilnic. Nu arunc gunoaie pe stradă. Îi cert pe cei care-şi lansează chiştoacele din maşini (ştiu, ştiu; pînă nu iau bătaie, nu mă opresc). Spun bună ziua şi zîmbesc cînd interacţionez cu vînzătorii. Stau la cozi, nu mă bag în faţă, nu dau şpagă. Nu las apa să curgă degeaba. Îmi respect vecinii. Încerc să-mi fac treaba corect. Mă străduiesc să spun tot adevărul cînd sînt jurnalist. Nu bîrfesc. Mai merg şi cu autobuzul (aici mai am de lucru). Nu piratez nici filme, nici muzică. Plătesc toate taxele şi impozitele (deşi tot uit, de vreo lună deja, să achit o amendă de radar). 

Da, sînt lucruri mărunte, dar ştim că iubirea în detalii stă. Despre gesturi mari putem vorbi cît vrem, pe cele mici avem a le face înainte de orice. 

Vlad Petreanu este jurnalist.