Atunci cînd reflectăm la conceptele de șablon, clișeu sau poncif, sensurile/semnificațiile care emerg sînt cele legate de banalitate și de utilizare excesivă/mecanică (automată). Simplu spus, șabloanele/clișeele/poncifurile sînt formule lingvistico-cognitive care nu au o legătură necesară cu valoarea de adevăr, ci cu conținuturi banale utilizate excesiv/mecanic (automat). Dar ceva poate deveni banal (comun/cunoscut/neoriginal/obișnuit) tocmai ca urmare a utilizării excesive/mecanice, iar ceva banal devine la rîndul său mai ușor de utilizat; așadar, banalitatea și utilizarea excesivă/mecanică se pot potența reciproc. În plus, atît adevăruri, cît și falsuri pot să devină șabloane/clișee/poncifuri. Asta pentru că, din punct de vedere psihologic, ceva poate să fie util, fără să fie adevărat; într-adevăr, utilitatea întemeiază idei într-un discurs practic (exemplu: ce trebuie făcut), nu într-un discurs teoretic (exemplu: ce este adevărat). Mai mult, adesea șabloanele/clișeele/poncifurile sînt codate în mintea noastră sub forma unor scheme cognitive, care se perpetuează prin faptul că tind să selecteze automat din mediu informațiile care le confirmă și să inhibe prelucrarea informațiilor care le invalidează (vezi, pentru detalii, David și colab., 2010).

Mintea umană funcționează și progresează mai ales prin mecanismul discrepanței cognitive. Pe de o parte, căutăm „teze“ prin care să sistematizăm, să explicăm și să prezicem lucruri/realități (mai ales în forma unor probleme teoretice sau practice). Spre exemplu, oamenii nu au așteptat apariția psihologiei ca știință pentru a-și formula o psihologie de simț comun, care, măcar aparent/iluzoriu, să-i ajute în a sistematiza, explica și prezice comportamentul uman (individual și social). Într-adevăr, unele iluzii pozitive ajută emoțional în anumite contexte, iar vechii greci și-au organizat lumea și mintea/comportamentele prin vechii zei. Multe „teze“ derivate din simțul comun sînt false, dar, așa cum spuneam mai sus, ceva nu trebuie să fie adevărat ca să fie util și, chiar false fiind, au un mecanism puternic de perpetuare. „Tezele“ derivate din demersurile științifice au o întemeiere mai riguroasă a valorii de adevăr, chiar dacă, atît în abordări mai normative (exemplu: raționalismul critic al lui Popper / empirismul pragmatic al lui Quine), cît și în cele mai descriptive (exemplu: paradigmele kuhniene), nu sînt complete, pot implica uneori generalizări excesive și/sau există loc de dezvoltare. „Tezele“ – prin care sistematizăm, explicăm și/sau prezicem realitatea – servesc o nevoie psihologică de stabilitate/predictibilitate a omului, chiar dacă prin utilizare excesivă/mecanică (automată) pot deveni șabloane/clișee/poncifuri, blocînd adesea creativitatea/progresul. Lipsa stabilității/predictibilității este asociată cu stres, iar pe termen lung poate duce la tulburări psihologice/psihosomatice. Dar pe de altă parte, mintea umană este astfel construită încît, odată ce apare „teza“, tinde să producă „antiteza“, generînd astfel o discrepanță cognitivă, care poate apoi, într-o logică hegeliană, să fie eliminată printr-o sinteză în forma unei noi „teze“ integratoare la nivel mai complex. Și mecanismul psihologic continuă.

Așadar, psihologic vorbind, șabloanele/clișeele/poncifurile pot fi liniștitoare -psihologic, dar, mai ales prin caracterul lor automat și nereflexiv, (1) frînează apariția discrepanței cognitive și/sau (2) rezolvarea integrativă a acesteia dacă apare. În acest fel, unii rămîn prizonieri – e drept, destul de liniștiți – ai șabloanelor/clișeelor/poncifurilor („ei știu“ și nu mai problematizează), iar alții, în baza lor, se conflictualizează individual (discrepanțe intra-individ) și/sau social (discrepanțe inter-indivizi) între „teze“ și „antiteze“, fără să ajungă la sinteze (exemplu: nu pot înțelege/accepta antitezele la ceea ce ei știu deja). Riscurile sînt mai mari atunci cînd șabloanele/clișeele/poncifurile sînt formulate rigid (exemplu: în termeni de „trebuie“), nu flexibil (exemplu: în termeni de „preferință/posibilitate/probabilitate“) și au o componentă de generalizare excesivă (exemplu: adesea identificabilă prin formulări precum oricînd/niciodată/oriunde/niciunde/orice/nimic/toți/nimeni etc.). De asemenea, folosirea prea frecventă a verbului „a fi“ ca identitate amplifică riscurile (exemplu: „Românii sînt X“ în loc de „Mi se pare / Eu cred că românii sînt X“ sau de „Românii se comportă în forma X“); simplu spus, în loc să ne certăm dacă „Ana este frumoasă“ sau nu, am reduce conflictul și am clarifica/nuanța lucrurile spunînd „Mie îmi place Ana“.

Cînd am scris monografia dedicată psihologiei românilor (David, 2015) a trebui să înfrunt o armată de șabloane/clișee/poncifuri (adesea rigide, cu generalizări excesive și cu mult „a fi“ ca identitate). Așa cum am spus, oamenii nu au așteptat apariția acestei lucrări ca să se întrebe și să-și răspundă cu privire la psihologia românilor. Unele răspunsuri erau derivate din psihologia de simț comun – doar „Toți românii știu psihologia românilor“ –, fiind bazate pe generalizări rigide/excesive și/sau contradicții. La acest nivel, românii erau fie maximizați în sens pozitiv (exemplu: „Românii sînt cel mai important popor și sigur nimeni nu-i ca noi“), fie maximizați în sens negativ (exemplu: „Nimic românesc nu-i bun“). Interesant este că, așa cum am făcut și în proverbe/zicători, ilogic, în același timp și sub același raport am generat șabloane/clișee/poncifuri contradictorii. Alte răspunsuri erau derivate din discipline apropiate sau mai vechi, care s-au extins în domeniul psihologiei fără să-i înțeleagă metodologia. La acest nivel, spre exemplu, mulți făceau confuzii între „cum sîntem“ vs. „cum ne credem“ vs. „cum vrem să fim“ și/sau nu înțelegeau clar funcția generalizării statistice a atributelor psihologice (exemplu: unii erau prea ancorați în definițiile clasice ale categoriilor prin atribute esențiale). În fine, unele răspunsuri erau formulate ideologic și/sau de pe pozițiile de putere socială ale unor personalități din domenii variate, avînd adesea funcții justificative și/sau imagologice. Nu mai pomenesc răspunsurile cu funcții defensive. Puține răspunsuri au avut ancorare în adevăr (evi-dence-based), pentru a putea discuta despre acestea ca potențiale antiteze. Sigur, toate au fost amplificate de fondul nostru psihocultural, de a maximiza atît pozitivul (exemplu: adesea în complexe de superioritate), cît și negativul (exemplu: adesea în complexe de inferioritate) (vezi, pentru detalii, David, 2015).

Să luăm ca exemplu atributul ospitalier (exemplu: „Românii sînt ospitalieri“). Subiectul uman poate să fie analizat printr-o serie de atribute (exemplu: biologice, economice, psihologice, sociale etc.). Cînd atributele psihologice au relevanță largă la nivelul societății, acestea se mai numesc și psihoculturale. Agregate la nivelul grupurilor, interrelaționate și raportate la un cadru de referință, acestea se constituie în profiluri psihologice/psihoculturale ale grupului (fie acesta pînă la nivel de popor/națiune/țară). Așadar, sîntem ospitalieri? Ei bine, unii mai mult, alții mai puțin, dar, agregînd răspunsurile la nivel de grup larg, statistic rezultă imaginea că ne comportăm mai puțin ospitalier decît credem sau ne-am dori și mult mai puțin ospitalier ca alte țări/popoare. De altfel, ar fi și ciudat ca o țară cu un nivel de încredere interpersonală atît de scăzut (mai ales față de străini) să aibă un nivel foarte crescut de ospitalitate. Este drept că ospitalitatea, pe lîngă încrederea interpersonală, presupune și componenta de prietenie, iar la români prietenia pare să fie mai importantă decît încrederea. Dar și prin prisma prieteniei, noi nu avem scoruri mult mai mari ca alte țări. Dimpotrivă. Spre exemplu, pe baza datelor din WVS (vezi, pentru detalii, David, 2015) importanța vs. neimportanța prieteniei se prezintă la români în procentele de 74,6% vs. 25,2%. Alte țări se prezintă astfel: China: 91% vs. 7,1%; Germania: 93,5% vs. 6,4%; Polonia: 93,5% vs. 6,2%; SUA: 93,3% vs. 5,9%. Ne credem ospitalieri? Cu siguranță, ospitalitatea este unul din atributele prezente constant în autostereotipul românilor (vezi David, 2015). Acest lucru este bun, dacă nu rămînem prizonieri ai autostereotipului și nu facem confuzie între „cum sîntem“ vs. „cum ne credem“. Dorim să fim ospitalieri? Cu siguranță, ospitalitatea este o valoare culturală proiectată de români. Și acesta este un lucru bun, dacă valoarea proiectată devine treptat și valoare asumată și exprimată în practici comportamentale. Iar în condițiile în care discrepanța dintre valori și practici psihoculturale este ridicată în cazul României, este clar că politicile publice care țintesc dezvoltarea unor componente psihoculturale trebuie însoțite de planuri operaționale cît mai pragmatice.

În concluzie, sintetizînd:

● Mintea umană nu este construită pentru a căuta adevărul, ci pentru a realiza inițial stabilitate/predictibilitate, obținute adesea prin sensuri/semnificații.

● Șabloanele/clișeele/poncifurile – înțelese ca structuri lingvistico-cognitive cu conținuturi banale și cu utilizare excesivă/mecanică (automată) –, în general, pot asigura o stare de bine minții umane, satisfăcînd, cel puțin parțial și/sau contextual, adesea automat, nevoia noastră psihologică de stabilitate/predictibilitate, prin sensurile/semnificațiile oferite.

● Dacă șabloanele/clișeele/poncifurile nu reflectă adevărul, atunci această stare de bine poate funcționa pe termen scurt, într-o lume globalizată cu acces la cunoaștere mai rar pe termen mediu/lung; în plus, nu stimulează dezvoltarea umană și a civilizației, atît prin faptul că promovează falsuri, cît și prin caracterul automat și nereflexiv al acestora, care nu încurajează apariția antitezei.

● Dacă șabloanele/clișeele/poncifurile reflectă mai bine adevărul, atunci starea de bine poate să fie mai durabilă, dar stimularea dezvoltării umane și a civilizației suferă prin caracterul automat și nereflexiv al acestora, care nu stimulează apariția antitezei (exemplu: în forma nuanțelor/dezvoltărilor).

● În general, pe lîngă caracterul automat, caracterul rigid și/sau de generalizare excesivă cu referire la șabloane/clișee/poncifuri afectează dezvoltarea umană și a civilizației, prin inhibarea apariției antitezei.

● Șabloanele/clișeele/poncifurile se perpetuează prin modul de codare a lor în mintea noastră, adesea sub forma unor scheme cognitive care selectează automat din mediu informațiile care le confirmă și inhibă prelucrarea informațiilor care le invalidează.

● Căutarea adevărului (cît mai nuanțat) este un act intelectual care ne scoate din liniștea oferită de șabloane/clișee/poncifuri, aruncîndu-ne în neliniștea – pentru unii plăcută, dar pentru mulți greu de tolerat – discrepanțelor cognitive, cu promisiunea unei potențiale liniști viitoare (dar temporare).

Daniel David este profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, profesor asociat la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA și președintele Asociației Psihologilor din România. A publicat, printre altele, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015.