În primăvara lui 1989, doar cu cîteva luni înainte de căderea Zidului în Berlin și a regimului Ceaușescu în România, împreună cu cîțiva colegi de liceu am hotărît, într-o sîmbătă dimineața, să mergem la film. Eram în clasa a noua. Amănunt: pe atunci sîmbetele erau zile lucrătoare și se mergea la școală. Tot pe atunci, cinematografele erau de sine stătătoare, nu erau, ca acum, în mall-uri și erau prezente în orașe de provincie precum Tîrgoviște, locul unde au avut loc cele ce urmează a fi depănate.

Construit în anii ʼ70, Cinematograful „Independența“ avea o intrare amplă. Cinci trepte te conduceau pe platforma care înconjura holul caselor de bilete din trei laturi. Filmul (al cărui titlu l-am uitat) începea la ora 10. Am plecat în fugă în pauza de la 10 fără 10, hotărîți să nu îi pierdem primele secvențe. Ajunși la cinema, ne-am lovit de aglomerația obișnuită, însă eram prea lipsiți de răbdare ca să sesizăm și foșgăiala suspectă de elevi de pe la toate liceele din urbe. Autobuzul galben, care era parcat în fața cinematografului, mi-a părut ușor suspect, dar suspiciunea nu a reușit să-mi potolească din entuziasm.

Nu a trebuit să trec mai departe de scările de la intrare ca să mă cuprindă senzația că ni s-a întins o capcană… Cîțiva bărbați îmbrăcați „civil” ne-au încadrat și împins spre intrarea păzită de milițieni în uniformele bleu, recognoscibile. Nu o păzeau ca să nu intrăm, ci pentru ca, odată intrați, să nu mai putem ieși. Am încercat s-o tulesc, dar unul dintre ei m-a prins de o mînecă și, împingîndu-mă vîrtos în holul cinematografului, mi-a dat o palmă zdravănă după ceafă. Mi-au dat lacrimile. Oare ce-o fi gîndit el atunci? Ce satisfacție sadică l-o fi cuprins? Unul dintre cei nouă băieți din gașca noastră a scăpat, ajutat de o casieriță care-l cunoștea bine pe tatăl său (și probabil știa că lucrează pentru Securitate; deh, nu se cădea ca milițienii, din greșeală, să își contrarieze colegii). Noi am rămas în custodie, pentru a fi apoi transportați, în sus-amintitul autobuz, la secția de miliție a municipiului. Ne-au înghesuit în sala de consiliu, probabil mai mult de o sută de elevi de la mai toate liceele, ne-au aliniat pentru a face poze de grup pe licee (probabil nu aveau film fotografic suficient pentru poze individuale... asta dacă au avut vreodată film în aparat), iar cineva ne-a ținut o prelegere de mai bine de o oră despre delincvența juvenilă și pericolele care ne pasc. Mai că regretam orele de atelier de la care chiulisem și în care aș fi învățat să fac fileturi de piulițe și șuruburi (era perioada de practică, nici măcar nu chiulisem de la ore „adevărate”). Următoarea mișcare genială a milițienilor a fost să îi sune pe directorii liceelor, care să ne ridice personal de la secție. Directorul adjunct, tovarășul Catană (un fel de tiran mic, voluminos și cu ochelari), s-a înființat la secție și ne-a returnat liceului, unde am avut dreptul la încă o oră de „prelucrare ideologică”, după care ni s-a explicat că, dacă vrem să mai trecem poarta liceului, luni va trebui să ne prezentăm cu părinții. Pierdusem deja toată sîmbăta, ajunsesem acasă pe la 3 după-amiaza. Dacă nu aș fi chiulit, aș fi terminat la 12.

Pînă astăzi mă întreb ce rost a avut acea tevatură. Evident, nu am să pictez asta în culorile disidenței față de regim, cum mulți ar putea fi tentați să o facă. Am chiulit și după ʼ89, fără remușcări și probabil ca să mă răzbun pe acest moment, pentru că, la începutul anilor ʼ90, orice autoritate era chestionată și chestionabilă, pe drept cuvînt.

Dar există un element important în această poveste, în această formă de umilire publică pe mai multe niveluri în care acțiunea miliției și reacția școlii au colaborat ținîndu-se de mînă: ea nu a avut, de fapt, nici un alt efect sau scop decît umilirea de dragul umilirii. Absențele aveau consecințe minime deja cunoscute și nu ne-au fost aplicate nici un fel de alte pedepse. Dacă rolul pedagogiei este acela de a transmite ideea de responsabilitate, acest episod, în opinia mea, a fost lipsit de orice urmă a ei. Faptul că autoritățile instituționale implicate au ales calea amenințării și a „rușinării” mi se pare o abdicare de la principiile învățării. Conducerii liceului nu-i păsa deloc de absențele noastre „normale”, însă faptul că tovarășul Catană a fost nevoit să vină la miliție ca să ne ia de-acolo punea liceului „probleme de imagine”, pe care a ales să le transfere asupra noastră prin cerința de a veni cu părinții la școală.

Dacă o bună formulă pedagogică este aceea de a oferi stimuli și pedepse pentru a crește responsabilitatea, folosirea rușinii are ca efect exact contrariul: ea, de fapt, încurajează perpetuarea actului și găsirea unor metode mai bune de a-l ascunde. Rușinea nu expune actul în sine ca fiind problematic, ci doar faptul că alții află despre el.

Una dintre problemele curente în societatea românească este perpetuarea rușinii ca formă de reglare a comportamentului și ca metodă de învățare a normelor sociale. Pentru că, pînă și astăzi, copiii învață că a face o faptă greșită nu e greșit în sine, ci că „e rușine” să o facă. Consecința este duplicitatea în interacțiunile personale, atît sociale, cît și intime. A fost însă nevoie să chiulesc pentru a afla toate acestea. Iată că un chiul la timpul său poate, pînă la urmă, să aibă beneficii. Ca regulă de funcționare, însă, are consecințe nefaste. Pentru că, așa cum spun francezii, „cel absent greșește întotdeauna”.

(Mulțumiri Iuliei Hau pentru editarea grijulie și sugestiile mai mult decît binevenite.)

Alexandru Bălăşescu este antropolog.