Preluarea de către România a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene a oferit prilejul unor discuţii pe cît de lipsite de substanţă, pe atît de înverşunate. S-a discutat mult despre cît de pregătită e România pentru această sarcină şi prea puţin despre adevăratele mize. Mulţi au văzut aici o mare oportunitate de imagine – un subiect deosebit de sensibil! – cînd, de fapt, e vorba mai degrabă de nişte atribuţii tehnice. Obiectivele stabilite nu sînt nici ambiţioase, nici modeste – ele sînt adecvate contextului general european. Totul depinde însă de capacitatea de a le urmări şi de a le transforma la nivel politic.

Nu, nu e nici o onoare faptul că România asigură, vreme de şase luni, preşedinţia Consiliului! E o responsabilitate asumată, prin rotaţie, de fiecare stat membru în parte. Nu e vreun merit al ţării şi cu atît mai puţin unul al guvernului actual, ci rezultatul unui hazard. Singura chestiune e cum poate fi transformat hazardul în şansă. Sînt multe dosare complicate în lucru, cum ar fi cadrul financiar multia-nual, criza migraţiei, viitorul (instituţional) al Uniunii Europene etc. Iar conjunctura nu e dintre cele mai favorabile. S-a nimerit să pre-luăm această preşedinţie într-o perioadă de cumpănă, marcată de Brexit, de încheierea actualei legislaturi europene, de campania electorală şi de alegerile pentru Parlamentul European. Ca să nu mai vorbim de relaţia ambiguă între guvernul de la Bucureşti şi Bruxelles. „Nu luăm lecţii de la UE“, avem „mîndrie naţio-nală“, sîntem „suverani“ atunci cînd în diverse rapoarte sau luări de poziţie sînt criticate acţiunile guvernului în ceea ce priveşte, de pildă, reforma Justiţiei; dar, în acelaşi timp, vedem în preluarea preşedinţiei şi în vizitele ine-rente ale liderilor europeni ocazionate de acest mandat o confirmare a identităţii europene nealterate, dacă nu chiar, uneori, o legitimare a acţiunilor guvernului. Întrebarea nu e, deci, ce avantaje ar putea obţine România în urma exercitării acestui mandat, ci cum să se achite, cu bine, de obligaţiile care-i revin. Dosarul Dilemei vechi din această săptămînă îşi propune să inventarieze aceste sarcini şi să contureze cum ar trebui să arate o preşedinţie de succes.

Ilustrație de Ion BARBU