Atunci cînd mi s-a propus să montez Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu am acceptat cu interesul celui care nu mai lucrase niciodată cu materiale de arhivă, fără să bănuiesc că întîmplarea asta avea să-mi schimbe viața. Proiectul fusese deja setat în datele lui generale de către regizorul Andrei Ujică, producătoarea Velvet Moraru și Titus Muntean, responsabilul cu documentarea în arhiva TVR. Adică era nevoie pentru început de cît mai mult și mai divers material, fără limita temporală a anului 1965 pe care am pus-o mai apoi în film, și, în măsura în care existau, Titus ar fi trebuit să depisteze imagini căzute la montajul din vremea Televiziunii Române Ne-Libere. La început, misiunea mea era să ordonez marfa pe masură ce venea după transferul din peliculă în DVD și să încep să croiesc proiectul de montaj. Evident că primul și cel mai logic criteriu de rînduire a apărut a fi cel cronologic, parte din date existînd în listele de la TVR, o altă parte trebuind a fi găsită prin cercetări în varii cărți de istorie. Și a venit vremea să vizionăm. Cu Andrei în stînga am început să studiem marfa care însemna tot felul de evenimente care mai de care mai fără legătură cu ceea ce avea să devină filmul nostru. Eram într-un parc de distracții tematic în care și cel mai insignifiant fragment căpăta dimensiuni eroice. După anii ʼ50 intrăm în anii ʼ60 și începem să ne animăm mai strașnic, odată pentru că Andrei era familiarizat cu o parte din evenimente și cu semnificația lor și mi le traducea și mie, apoi pentru că înțelegerea măcar parțială a lor mă forța să mă gîndesc la viața părinților mei, în circumstanțele schițate de ceea ce vedeam. Terenul arăta încă a parc de distracții, dar cu contondențele datorate implicării personale.

Din momentul în care am trecut de pragul critic al lui 1969, anul nașterii mele, tot ce apărea în cadre mă privea direct, completa biografia mea încă din vremea în care nu puteam formula vreo amintire. Pe măsură ce avansam se ițeau din memorie umbre de evenimente, la început cele mai violente, cutremurul și inundațiile, de pildă, cu un bagaj de senzații consistent, cum ar fi gustul de pere de iulie pe care le dăduse bunică-mea de la Sibiu unei femei din Alba, care căuta de-ale gurii pentru copiii ei, care trăiau de cîteva zile într-un pom în vara lui ʼ75, sunetul  de ceramică spartă din colecția tatei ajunsă țăndări în timpul cutremurului din ʼ77, mirosul de noapte de martie de pe terenul de joacă unde ne-au adunat ai noștri pentru că era la mare distanță de oricare dintre blocurile din cartier, în același ʼ77, și altele. După care memoria, gîdilată de imagini, a început să-mi restituie hălci de biografie pe care le îngropasem de mult.

Asta pînă ce am ajuns în anii ʼ80, ani de formare pentru mine și cei din generația mea, mai puțin familiari lui Andrei, care fusese scutit de imagistica deceniului ăluia, fiindcă plecase din țară în ʼ81. Atunci s-au schimbat raporturile noastre cu materialul. Dacă, pentru Andrei, interesul era dublat de amuzament copios, mai ales în fața spectacolelor idioate de pe stadioane, scălîmbe în ambiția grandiosului pe care trebuiau să-l inspire, pentru mine au început atacuri de panică din ce în ce mai frecvente. La început erau provocate de aceleași spectacole, nu pentru că le-aș fi știut deja de la TV (în Craiova prindeam televiziunea iugoslavă, așa că evadasem oarecum din marele proiect de educare socialistă prin media), ci pentru că aveam parte acum de imaginea de ansamblu a unuia pe care îl repetasem într-o intimitate de cîteva mii de juni olteni vreo trei săptămîni, pe stadion, vară, soare, căldură, eu fiind petală de floare dintr-un maldăr de flori. Din fericire, spectacolul n-a avut loc pentru că, pe cînd eram noi în poziții, Ceaușescu a decis să plece din urbe, survolînd totuși stadionul, iar noi am continuat să mestecăm înjurături în praful verii, pînă spre seară. Și așa, tot văzînd material, a început să mă doară din ce în ce mai tare din ce în ce mai tot. Am atins saturația la niște imagini din 15 noiembrie ʼ87, din București, cu piramide de sportivi semidezbrăcați într-o dimineață semicețoasă, într-un decor semiindustrial, piramide pe lîngă care convoiul prezidențial a trecut în goană. La Brașov începea revolta, în București niște prăpădiți, unul în capul celuilalt, își duceau semiviețile în corpuri translucide și tremurînde, iar 20 de ani mai tîrziu punțile spulberate dintre aceste două realități ar fi trebuit să fie restaurate. Am țîșnit din camera de montaj, Velvet m-a întrebat ce am pățit, „nu mai suport să văd materialele astea”, am răspuns, să vină altcineva să vizioneze, a zis ea, „cum adică, eu trebuie să le văd”, „păi, dacă zici că nu mai poți, nu știu cum...”

În fine, crize mai mult sau mai puțin violente au tot fost, în general generate de rezonanțe asemenea celor pomenite. Și a apărut ca obligatoriu un nou substrat în film, cel a fărîmelor de autobiografii, a lui Andrei și a mea, inserate în poveste. Fiecare a făcut cîte o listă cu momente speciale în speranța că vom găsi imagini corelabile cu ele, pe care să le putem integra în film, cu tot acel bagaj emoțional relevant, mai ales pentru noi. Și am găsit. Prezența anumitor elemente de imagine sau sunet din film este dictată de existența acestui substrat. Pentru că Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu este, nu în ultimul rînd, un film despre noi. În sensul ăsta mi-a schimbat viața. Am înțeles, studiind imagini de arhivă care serveau cu totul altui scop decît cunoașterii, cît de puternice sînt mărcile timpului socialismului multilateral dezvoltat în ceea ce sînt eu, cum o reprezentare denaturată a unui timp istoric poate să fie, cu efort, ce-i drept, decodificată, că metoda aceasta de cercetare mi se potrivește și că voi profita de orice prilej mi s-ar oferi să lucrez cu arhive tocmai pentru că dificultatea depistării prin ele a întrebărilor și răspunsurilor juste are recompensa enormă a unui pas către mine.

Dana Bunescu este monteur și a co-regizat, împreună cu Mona Nicoară, documentarul Distanța dintre mine și mine.