Căldură mare. Aerul condiţionat nu îmi face bine şi îl evit cît pot. Merg cu maşina şi deschid toate geamurile. Uneori, cînd nu mă uit atent în jur şi boarea de vînticel împrăştie mirosurile, aş putea să jur că sînt într-o decapotabilă la Monte Carlo. Data viitoare mă leg cu o eşarfă, ca Grace Kelly. Căldură mare, cum zic. Pun maşina undeva lîngă Parcul Izvor ca să dau o tură. Mă întorc şi vreau să urc. O măturăreasă se desprinde ca din umbra unui stîlp. Se apropie încet, cu o mătură aproape inexistentă, şi mă întreabă dacă n-am un patent. Mă uit în jur, eram doar eu. Deci cu mine vorbeşte. „Un patent?” „Da, să prind sîrma asta mai bine că mi se duce de tot mătura.” „Aha. N-am.” „Dar sîrmă aveţi?” „Nu.” „Păi, şi eu ce fac?” „Păi, primăria nu vă dă nişte mături mai de Doamne-ajută, dacă tot sînteţi în stradă ca să faceţi curat?” Nu-mi răspunde şi dă din umeri vag, neputincios. Pare că îşi pierde formele şi se topeşte. O întreb la ce primărie lucrează. Nu ştie. Continuă aceeaşi mişcare, acum şi cu capul. Adică e cumva victimă nevinovată. Corect. „Cine este primar la primăria unde lucraţi?”. Nu ştie. Nu e din Bucureşti. „Dar acolo unde locuiţi ce fel de primar aveţi?” Gesturile din filmele mute continuă. „Cine este preşedintele României?” Ca trezită brusc din letargie, spune: „Ceuşescu”. Ultima silabă e nesigură. Ca la copii. „Iliescu!” De data asta, e sigură pe ea. Ameţesc puţin. Vede. „E cald rău.” Îi prind compătimirea din ton. „Auzi, n-ai o sticlă cu apă?” De obicei, sînt neglijentă şi nu am. Ea se uită în maşină şi zăreşte una pe jos. „E fiartă, cred.” „Ce dacă, e apă.” N-au primit de la primar, primărie, Iliescu. Dau să intru în maşină şi să plec cu creierii clocotiţi. „Da’ o ţigară n-ai?” Îi dau tot pachetul. Şi eu mai cer pe stradă, pe la vreo cîrciumă. Compătimim împreună. Cu ţigara în colţul gurii, cu apa într-o mînă şi mătura rahitică în cealaltă, mai relaxată acum, încearcă din nou: „N-ai un patent să strîng şi eu sîrma asta, că-mi cad de tot paiele?”

În spatele meu este clădirea Parlamentului. De azi. Cea mai oribilă construcţie paranoică a lui Ceauşescu. Sub ea, o parte poetică a Bucureştiului. Uranus. Suferinţă, lacrimi, case şi destine culcate la pămînt.

Oare ce e timpul ăsta? Cînd era mai bine pentru măturăreasa mea? De ce s-a oprit într-un trecut de peste treizeci de ani? De ce se agaţă ea, acolo? Poate de tinereţea ei. Poate de o sîrmă sau de un patent.

Pentru mine era cel mai bine cînd trăiau părinţii mei. De la ei am învăţat complicata şi subtila lecţie despre libertate. Zi de zi. Ei au fost modelele mele. Şi cei mai buni prieteni. Mergeam, uneori, duminica, la slujbă, la Antim. Vara. Pe urmă, beam o bere sau bragă şi ciuguleam mizilicuri. Stăteam la taifas cu tot felul de oameni mişto. Calmi şi liberi. Haioşi şi plini de umor. Normali. Deşi nimic nu era prea normal. Securitatea asculta şi urmărea cu sîrg, căldura lipsea din calorifere, ca şi mîncarea din magazine. „ŞŞŞŞŞTTTT” era un soi de onomatopee des folosită. Tăcerea şi spaima se cuibăriseră bine în minţi, în suflete, în tot. Trăiam în lumi complet paralele. În lumea lui „ŞŞŞŞŞT” şi în lumea părinţilor mei. Acolo, cuvîntul avea putere. Şi poveştile. Şi prietenia, serile de dezbateri literare, pe echipe, dansul pînă dimineaţa, petrecaniile, mersul pe munte, întinsul mării, ritualuri, rîsul, mese ad-hoc cu pălincă, ceapă şi slană venite din Maramureş, de la cei mai buni prieteni, spectacolele de teatru, de operă, concertele, cărţile, mîncatul împreună seara, sîrma şi patentul ca să ascultăm Radio Europa Liberă, cîinele cocker spaniel negru, care circula cu trenul, cu bilet, şi era trecut la întreţinere, ca să nu fie discuţii că se consumă apa ilicit cînd îl spălam, Sinaia, iarna şi vara, Sinaia din toate zilele şi nopţile. Chiar şi cînd a fost greu sau foarte greu, umorul fin şi inteligent al părinţilor mei ne-a salvat pe toţi. Totul se vorbea direct, fără perdele, fără subînţelesuri. Fără diminutive, fără limbaj esopic. Am călătorit în ţara mea în sus şi în jos. Ai mei nu aveau voie să iasă. Iar în patru... exclus. Celula asta a noastră este, pentru mine, ca o capsulă trimisă în univers sau aruncată în vreun ocean. În ea este lumea mea. De ieri, dar şi de azi. Învăţături pe care încerc să nu le uit şi care ar putea să-şi spună povestea celor care ar descoperi capsula azi. Acolo, în interiorul ei, este un fel de „mai bine”. Dar este şi binele meu de azi. Echilibrul. Principiile. Puterea. Vraja vieţii mele. Mirosul ei puternic şi unic. Odată, venită de la Florenţa, după o şedere mai lungă, am adus zeci de poze, de cartoline, de caiete cu însemnări ca să le arăt şi părinţilor mei, să nu uit nimic din ce am văzut. Să împărtăşesc cu ei. Sufeream că nu împărţisem miracolul cu cei care mi-au deschis ochii ca să-l descopăr. Şi să-l primesc în mine. Nu mai puteau călători. Era cumva prea tîrziu pentru ei. Patetică şi smucită, mă lansasem într-o pledoarie pentru „era mai bine pe vremea lui Michelangelo”. Oare? Pămîntul e rotund, se învîrteşte, dar timpul este relativ. Ca şi raportarea la el. Perspectiva. Cum o schimbi, vezi altceva. Timpul şi timpurile.

Înainte sau acum, cel mai bine este în lumea mea. Cu bunele şi relele ei. Cu fricile şi bucuriile mele. Mari sau mici. Cu împliniri, ratări, cu neputinţe, cu întîmplări şi întîlniri fantastice. De care mă agăţ. Astăzi, pămîntul şi cerul sînt la picioarele mele. Orizontul se mută mereu. Cunoaşterea se umflă în pene. Chestia cu „libertatea” se complică. În mod ciudat. Oricum m-aş întoarce, însă, cel mai bine este pe tărîmul unde există tinereţe fără bătrîneţe. Înapoi şi înainte. În visul meu din aburii caniculei de azi.

Marina Constantinescu, director al FNT, este critic de teatru, realizator TV și eseist.