Care criză şi care mijloc?

Publicat în Dilema Veche nr. 914 din 14 – 20 octombrie 2021
Care criză şi care mijloc? jpeg

Oricît de tîrziu ar veni, moartea soseşte prea devreme pentru cei mai mulţi dintre noi, pentru că lasă atîtea lucruri neterminate. Singura consolare e atunci cînd vezi, cu trecerea anilor, cum alţii duc mai departe proiectele tale, uneori în direcţii nebănuite de tine. Oricum, nu vom găsi un consens cu privire la ce înseamnă a învăţa să mori, aşa cum îndemnau anticii, dar e sigur că nu presupune să trăieşti paralizat de gîndul morţii, ci să-ţi vezi cu înţelepciune de viaţă. Cu frica de bătrîneţe, însă, atunci cînd începi să cobori panta vieţii, lucrurile stau altfel: frica de bătrîneţe nu are violenţa sau intensitatea punctuală a fricii de moarte, dar se simte ca o cufundare lentă şi ireversibilă în mlaştina „disperării mute”, după cum a numit-o Thoreau şi a popularizat-o Roger Waters, într-o nemuritoare melodie Pink Floyd. Nemuritoare şi nu prea: fugit irreparabile tempus, iar vremea rock-ului, muzica tinereţii celor astăzi de 40+, pare că deja a apus. Prea omenească spaimă, accentuată de o vîrstă culturală a Occidentului în care parcă a devenit indecent să-ţi arăţi anii: nu degeaba Big Pharma face presiuni pentru considerarea bătrîneţii ca boală (vezi, de exemplu, discuţiile despre extinderea utilizării medicamentului Metformin ca leac anti-aging), iar imaginaţia sci-fi proiectează tot soiul de nemuriri digitale, avataruri de-a pururi tinere sau hibrizi om-maşină.

Tinereţe fără bătrîneţe, atunci? Şi totuşi, chiar în Grecia antică, unde exista un adevărat cult pentru frumuseţea divină a efebilor, vedem cum acesta nu împiedica defel împingerea vîrstei înfloritoare, vîrstă a deplinei vigori fizice şi intelectuale (akmê), dincolo de borna celor patruzeci de ani, în atîtea cazuri ilustre. Iar aici nu era vorba doar de asocierea longevităţii cu înţelepciunea: Thales, Solon ori marele sofist Gorgias ar fi depăşit suta de ani, conform surselor, pentru a da numai cîteva exemple faimoase. Era vorba, în plus, chiar de recunoaşterea bătrîneţii ca vîrstă cu adevărat fertilă din punctul de vedere al creaţiei, adică al încununării unei opere de-o viaţă: Sofocle îşi scria ultima capodoperă, Oedip la Colonos, la nouăzeci de ani, în timp ce Euripide concepea ultimele sale piese fiind octogenar, la fel ca şi Platon, opera sa finală Legile. De fapt, Platon era şi cel care pusese în scenă, într-un dialog de referinţă, o dezbatere între foarte tînărul şi promiţătorul Socrate, un Zenon din Elea aflat în jurul vîrstei de patruzeci de ani, în deplină maturitate şi putere de înrîurire intelectuală, şi maestrul său, Parmenides, realizînd, la şaizeci şi cinci de ani, o uluitoare demonstraţie-maraton de cugetare filozofică eterată, despre Unu şi Multiplu.

Cum se văd, în schimb, lucrurile în Occidentul zilelor noastre, unde atît de devreme în viaţă riscăm să ne simţim depăşiţi, învechiţi, fără putinţa de a ne mai instala update-urile care să ne facă interesanţi pentru Next Gen? De mai bine de un deceniu, specialiştii în economie comportamentală David Blanchflower şi Andrew Oswald au impus ideea (probată pe baza unor studii şi anchete ulterior extinse pe mai multe generaţii şi desfăşurate în ţări cum nu se poate mai diferite cultural) potrivit căreia aprecierea subiectivă a fericirii înţelese ca stare de bine (well-being) poate fi reprezentată ca un grafic în formă de U. Mai exact, nivelul de fericire raportat de cei mai mulţi oameni începe undeva de sus, în primii ani productivi ai maturităţii, apoi înregistrează o scădere, atingînd limita inferioară medie pe la patruzeci şi şase de ani, după care creşte din nou, sfîrşind, la bătrîneţe, în cele mai multe cazuri, chiar mai sus decît se raportase în tinereţe. Această curbă-U, ce pare a dovedi realitatea crizei vîrstei de mijloc pentru omul contemporan, implică faptul că sîntem, în medie, cel mai jos cu aprecierea calităţii propriei vieţi tocmai pe la vîrsta cînd anticii greci vedeau, cumva pe dos, o culme a maturităţii, adică o vîrstă înfloritoare la care ştii că nu mai eşti necopt din punct de vedere fizic, moral şi intelectual, aşadar te poţi socoti împlinit.

Să însemne acest lucru faptul că trăim într-o lume care ne consumă, adică ne foloseşte şi ne uzează mai repede decît în alte epoci istorice? Tot ce se poate, însă vestea bună în privinţa studiului evocat mai sus e această aparent surprinzătoare creştere a nivelului de satisfacţie personală, pe măsură ce cobori mai mult panta vieţii, odată depăşită criza vîrstei de mijloc. Cum se explică aşa ceva? De ce forma unui U, şi nu aceea a unui V întors, reflectînd o inerentă degenerare graduală a capacităţilor noastre, pe măsura înaintării în vîrstă?

Care fericire?

Explicaţia care a fost avansată avertizează cu privire la tendinţa noastră generală de a supraestima reuşita în viaţă, atunci cînd sîntem tineri şi credem că vom muta munţii din loc. Ar fi vorba despre un viciu inerent de proiecţie, unul ţinînd de firea noastră avîntată, iar vîrsta mijlocie ar echivala cu perioada în care, după ce ne-am izbit cu capul de nişte ziduri, sîntem obligaţi să acceptăm că doar atîta ne e dat să înfăptuim sau să fim în această viaţă. Inevitabila amărăciune care ni se instalează în suflet este, însă, depăşită cu succes, odată ce ne moderăm aşteptările. Iar bonusul neaşteptat – oferit, parcă, în compensaţie – ar ţine de faptul că tinerii au înclinaţia naturală de a subestima cît de bine se pot simţi chiar şi la vîrste înaintate, dacă sînt împăcaţi cu ceea ce sînt şi ştiu să-şi facă viaţa frumoasă.

Există, însă, şi cercetători care au mari îndoieli cu privire la realitatea sau la semnificaţia veritabilă a presupusei curbe-U. În acest context, un studiu alternativ de acum cîţiva ani a investigat dacă oamenii se raportează la problema sensului vieţii după acelaşi model în formă de U. Răspuns negativ: pe măsura înaintării în vîrstă, căutarea sensului vieţii scade în linie dreaptă, iar angoasele aferente dispar, în timp ce oamenii tind să se fixeze pe făgaşul unui sens asumat al propriei existenţe. Şi din acest punct de vedere, îmbătrînirea e bună. Însă contrastarea celor două tipuri de studii evocate mai sus ne permite să înţelegem limitele discuţiilor contemporane despre criza vîrstei de mijloc. Asumpţia-cheie în cercetările întreprinse de Blanchflower şi colaboratorii săi este echivalarea fericirii (happiness) cu starea-de-bine resimţită în anumite momente ale vieţii (experienced well-being), nu cu împlinirea de sine a omului (human flourishing). Altfel spus, vorbim despre fericire într-un sens „hedonimetric” sau utilitarist, nu aristotelic: ceea ce marele psiholog comportamental Daniel Kahneman avertiza că nu se potriveşte decît eului experienţial, dar nu şi eului evocator, adică acelui „narator” din creierul fiecăruia care ne reconfigurează selectiv amintirile şi ne deapănă povestea de viaţă, avînd mereu ultimul cuvînt în aprecierea vieţii bune.

Vorbim, aşadar, despre două sensuri distincte ale ideii de fericire, chiar dacă împletite în permanenţă în viaţa cotidiană. Poate că nivelul de satisfacţie sau starea-de-bine raportată de către cei mai mulţi indivizi de-a lungul vieţii respectă un grafic în formă de U. Dar împlinirea de sine rămîne, în mod fundamental, un urcuş: chiar dacă presupune destule suişuri şi coborîşuri, ocoluri, întoarceri din drum, reprezentarea ei nu poate fi decît ascensională.

În acest punct, un cititor avid de confesiuni personale ar putea să mă întrebe, exasperat: chiar nu ai de gînd să vorbeşti şi din propria ta experienţă de viaţă în acest text, ci doar din studii şi cărţi? Ce învăţături de viaţă ai extras tu singur, Cristian, pînă la patruzeci şi doi de ani? Cu riscul de a-l enerva şi mai tare, i-aş răspunde că nimeni nu învaţă nimic de unul singur, ci într-un dialog neîntrerupt cu toţi aceia care contează cu adevărat pentru sine şi că rostul lecturii, al culturii generale e tocmai acela de a ne furniza lentile multiple prin care să privim viaţa, însoţitori morali şi călăuze care să ne scutească de a învăţa totul pe propria piele. Iată ce de îmi permit să continuu expunerea doctă, asigurîndu-vă, totuşi, la modul personal, de un lucru elementar: filozofia m-a învăţat să aspir la un model de înţelepciune, rămînînd în permanenţă conştient că sînt foarte departe de a-l întrupa în viaţa de zi cu zi.

În aşa-numita criză a vîrstei de mijloc, eu văd, în realitate, o perioadă de tranziţie de la un anumit tip de reprezentare a vieţii bune, către un alt mod de a ne înţelege şi valoriza existenţa, mai înţelept. Pe scurt, mă refer la tranziţia de la o reprezentare a vieţii bune axată pe împliniri semeţe şi senzaţii tari, pe voinţa de a ieşi în evidenţă, dublată de o căutare uneori penibilă a validărilor superficiale, spre o reprezentare care lasă loc şi timp de construcţii durabile, de şlefuire a propriului fel de a fi şi stilizare a existenţei cotidiene; o tranziţie către echivalarea împlinirii cu satisfacţia lucrului bine făcut, venind la pachet cu acceptarea calmă a limitelor şi a nereuşitelor personale. Totodată, am în vedere un soi de tranziţie de la echivalarea stării socotite fericite cu intensitatea maximă a trăirii (subînţeleasă ca indicator al autenticităţii), către ceea ce Epicur înţelegea prin plăceri katastematice, durabile, adică spre tihna şi bucuria împărtăşită cu cei dragi, bucurie pentru ei şi pentru reuşitele lor, puse pe acelaşi plan cu ale tale.

Sînt perfect conştient că acesta e scenariul optimist şi că preţul pe care îl plătim, apropiindu-ne de vîrsta a doua, pentru a fi capabili să luăm decizii mai înţelepte decît în prima tinereţe pare să fie nu doar diminuarea capacităţilor fizice, ci şi îngustarea cîmpului de posibilităţi efective de a o lua de la capăt, de a ne reinventa, de a ne entuziasma descoperind lucruri noi. Nimic nu este însă exclus. Îmi dau bine seama şi de faptul că cei mai mulţi dintre noi nu vor ajunge niciodată la seninătatea înţeleptului stoic: omul „scăpat de furtuni” sufleteşti, „omul care dispreţuieşte tot ce chinuie viaţa şi, în acelaşi timp, o înfrumuseţează”, cum atît de subtil se exprima Seneca, în Despre binefaceri, şi care „a ajuns pînă acolo încît să simtă limpede că moartea nu este izvorul nici unui rău, ci capătul multor nenorociri”. Dacă preţul pentru a nu mai suferi este să nu te mai bucuri de viaţă, prefer să nu îl plătesc. Dar cred sincer că putem să dobîndim o cunoaştere practică a dozajului în care pasiunile noastre, lucrurile sau activităţile de care sîntem atraşi, cele care ne farmecă şi ne înfrumuseţează existenţa, nu ajung să ne dăuneze, sau chiar să ne otrăvească pe zi ce trece, devenind adicţii primejdioase. Cu alte cuvinte, cred că viaţa ne oferă destule prilejuri pentru a înţelege să evităm ceea ce nu ne prieşte şi să ne hrănim cu măsură din tot ceea ce ne menţine intactă pofta de a trăi. Şi mai ştiu ceva: etica lui Aristotel sau etica lui Spinoza pot fi călăuze nepreţuite în deprinderea acestei arte de a trăi, dacă (re)învăţăm să citim.

Cristian Iftode este conferenţiar la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, director al Departamentului de Filozofie Practică şi Istoria Filozofiei. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa bună. O introducere în etică, Editura Trei, 2021.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.