„Asta mi-ar fi putut da şi mie prin cap“ – mi-a spus prietenul din copilărie, să-i zicem Zbengu. Era anul de graţie 1984 şi ne plimbam pe strada principală a Bradului, judeţul Hunedoara. Broadway-ului din Brad i se spunea pe-atunci strada Libertăţii şi, dacă nu mă-nşel, aşa i se mai spune şi astăzi. Conceptul de libertate rezistă la toate tăvălelile. Nu compromite pe nimeni, dar nici nu ajută cine ştie cît. Era trecut de ora stingerii, dar, fiind totuşi Uliţa Mare, cîţiva stîlpi de iluminat mai aruncau o lumină gălbuie şi plictisită precum comunismul. Puţin ne păsa. Aveam vreo şaptesprezece ani şi aveam de lămurit o dată pentru totdeauna problemele majore ale lumii şi vieţii. Discutam despre formulele lui Lorenz şi teoria relativităţii, despre Mircea Eliade şi García Márquez. N-aveam timp de prostii. „Asta cu karma e logică“ – a continuat Zbengu. „Faci fapte bune, aduni bile albe, faci fapte rele, aduni bile negre. La sfîrşit, un contabil trage linia şi face socotelile. În funcţie de rezultat, te încarnezi mai sus sau mai jos sau, dacă eşti norocos, scapi cu totul din ciclul ăsta. Asta pot pricepe. Tocmai de aia nu cred. Pentru că e prea simplu. Pentru că mi-ar fi dat şi mie prin cap. Sfînta Treime însă e o altă poveste. Cum să născoceşti un Dumnezeu în trei, care moare pe cruce?“ Nu-l cunoscusem încă pe Tertulian, dar descoperisem deja paradoxul lui „credo quia absurdum“. Cred pentru că este absurd. Cred pentru că mie asta nu mi-ar fi dat prin minte. Nici atunci, nici acum.

 
Asta e una dintre problemele majore pentru care spiritualitatea clasică (să-i zicem aşa, în lipsa unui termen mai bun), fie că e vorba de religie, fie că e vorba de filozofie, se izbeşte de indiferenţă în ziua de astăzi. Oamenii o caută ca bezmeticii, dau cu capul de ea, fac un cucui şi-o lasă baltă. Nu e comodă. Nu se lasă dusă de nas, rezistă ispitelor, nu se adaptează, nu-şi vopseşte părul, nu se pupă cu toată lumea. Nu e modernă. Ştie, cum s-ar zice, una şi bună. E dogmatică, da, în măsura în care crede că are dreptate. Crede, nu ştie. E orto-doxie: credinţă dreaptă, nu ştiinţă dreaptă. E un cadru în care mintea e deopotrivă disciplinată şi eliberată. Zice Platon în Scrisoarea a VII-a că nu a scris niciodată despre lucrurile care pot fi studiate, dar nu pot fi învăţate altfel decît printr-un soi de revelaţie mistică (o scînteie care aprinde o flacără în suflet), revelaţie ce survine unei îndelungate disciplinări a minţii. Şi-atunci cum să nu-ţi sfărîmi creierii încercînd să interpretezi încă o dată şi încă o dată, după vreo 2400 de ani şi cîteva mii de analize, Republica? De ce să te miri cînd în toamna trecută, la Harvard, am auzit-o pe Bonnie Honig interpretînd, dintr-o perspectivă complet nouă, Antigona lui Sofocle? Se dă o Sfîntă Treime şi se lasă muritorul să-şi izbească mintea de toţi pereţii ei – cum vine asta? Nimic nu e lesne în spiritualitatea clasică. Totul e bun-simţ – de aici şi transferul grecescului dogmatas în latinescul decentem. Dogma e decentă. Cere doar imposibilul. Gîndiţi-vă doar ce greu i-a fost arabului Ibn Sina (Avicenna) să stoarcă dintr-un Coran, altminteri destul de prozaic, o întreagă mistică şi filozofie. Sau cum e să transformi zilnic legatul şireturilor într-o meditaţie la Torah. Ca să nu mai lungim vorba, spiritualitatea clasică prezintă, din perspectivă modernă, un dezavantaj major: nu e comodă. Dimpotrivă, te solicită pînă peste poate.
Aici e aici. Aici vine clipa în care noua spiritualitate ne eliberează picioarele din încălţările prea strîmte şi ni le vîră în confortabili papuci de casă. Era Vărsătorului, cum îi zice, e un nume potrivit – în limba română. Aquarius nu înseamnă mare lucru, dacă nu ştii că şi în zodiacul babilonian, şi în cel grecesc, ba chiar şi în cel hindus desemnează nu apa, ci „turnarea de apă“ (în capul Peştilor). Cînd verşi apa? Cînd eşti leneş, cînd te-ai puturoşit, cînd ai abandonat lupta de-a căra urciorul, cînd vrei să faci din ţărînă şi apă o mocirlă. Cînd nu te temi de o scatoalcă dacă scapi urciorul. E comod să verşi apa, mai greu e s-o cari pînă la capăt. Aşa se face că era Vărsătorului are succes. Noi vrem rezultate şi vrem rezultate hic et nunc. Nu mai avem răbdare pentru viaţa de dincolo. Vrem pace şi fericire acum. Vrem să împăcăm şi lupul, şi capra, şi varza. Acum. Aici. Pe malul ăsta. Nu mai avem nici răbdare şi nici nervi să le luăm în spinare şi să le transportăm încolo şi-ncoace de-a curmezişul rîului. Ne dorim din răsputeri ca toată lumea să aibă dreptate, cînd e evident că nu toată lumea poate avea dreptate. Ne dorim să ne mîntuim mîncînd un morcov, făcînd o clismă sau înghiţind o pastilă. Orice, dar să fie lesnicios şi rapid, numai să vie odată Împărăţia aia în care leul se pupă cu mielul, dacă se poate prin 2012, să le dăm şi mayaşilor o satisfacţie tîrzie!
 
Aşa se face că noua spiritualitate rezonează foarte bine cu exerciţiile abdominale făcute de o centură care încordează muşchii în locul tău, cu pilulele de slăbit fără dietă, cu orice se poate atinge fără efort, fără suferinţă, şi – mai presus de toate – fără bătăi de cap. Din acest punct de vedere, spiritualitatea nouă e destul de veche. Vrea confort, vrea vată în urechi şi izmene de iarnă. Harry Potter (un personaj altminteri delicios) nu e decît un soi de Făt-Frumos din lacrimă, lipsit însă de dimensiunea metafizică a tinereţii fără de bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte. Spre deosebire de Făt-Frumos (sau Prometeu), Harry nu-şi mai pune astfel de probleme. El învaţă sîrguincios cum să mînuie bagheta pentru a transforma oamenii în şoareci sau ce descîntec să spună ca să zboare cu măiestrie pe mătură. De ce oamenii se transformă în şoareci sau zboară pe mătură nu mai interesează pe nimeni. Important e rezultatul, nu întrebarea. Nu căutarea.
 
P.S. 1984, toamna. Mă plimbam cu Zbengu pe strada Libertăţii şi ne certam. Pe problema mîntuirii ne certam. Deschide unul fereastra şi strigă: „Da’ mai tăceţi, bă, în aia-aia!“. La care Zbengu, om altminteri calm, azi profesor de fizică teoretică pe la Virginia State University, urlă şi el: „Bă, taci tu în aia-aia, şi ascultă ce vorbim, c-oi avea ceva de învăţat!“. Omul a închis fereastra şi n-a mai zis nimic.
 
Alin Fumurescu predă filozofie politică la Indiana University, SUA.