Cei mai bogaţi oameni din România de azi sînt cei care în 1990, în zorii democraţiei şi ai capitalismului, au ştiut cum să pună mîna pe resurse şi pe mijloacele de producţie. Mulţi s-au îmbogăţit apropriindu-şi pe căi (uneori) legale, dar nu neapărat morale, bunuri ale statului. Şi şi-au sporit averile din afaceri profitabile pentru ei şi dezavantajoase pentru stat şi comunitate. Trei istorici care au urmărit evoluţia României postcomuniste reflectează, în această anchetă, asupra relaţiilor dintre aşa-zişii capitalişti şi instituţiile democratice. Le-am adresat cinci întrebări: 

1) Care e relaţia dintre democraţie şi capitalism? 
2) Există vreo formă de incompatibilitate cu capitalismul în ţările ex-comuniste? 
3) De ce credeţi că acest model al capitalismului „de cumetrie“ e predominant  în această zonă? 
4) Cum este afectată credibilitatea capitalismului de figurile care îl reprezintă  în România? 
5) Cum vedeţi viitorul capitalismului şi al doctrinelor liberale în România şi în ţările ex-comuniste?

Tom GALLAGHER 
„Parteneriat între moguli, politicieni influenţi şi birocraţi“ 

1) În ultimii 500 de ani s-au adunat numeroase dovezi conform cărora capitalismul şi libertatea politică se consolidează reciproc. Clasa de mijloc comercială a jucat un rol important în Anglia şi Olanda în diminuarea puterii absolute a monarhiilor şi a introdus libertăţi de care a beneficiat toată lumea, nu doar membrii acestei categorii. În oraşele vest-europene aflate în plină dezvoltare, capitaliştii care vindeau bunuri şi servicii au simţit nevoia unei pieţe de consum mai mare, ceea ce însemna că bogăţia trebuia să fie mai larg distribuită. Era astfel o corelaţie între apărarea libertăţilor politice şi încurajarea condiţiilor care au dus la înflorirea capitalismului bazat pe satisfacerea nevoilor consumatorilor.

Criza democratică, sau reîntoarcerea la tiranie, a apărut atunci cînd echilibrul s-a rupt în sistemul capitalist, cel mai notabil exemplu fiind marea criză economică din anii ’30. Capitalismul poate submina sau pune în pericol democraţia, dacă serveşte numai unui grup mic de interese privilegiate sau dacă sfidează propriile reguli de funcţionare. Există exemple din perioada actuală care demonstrează acest lucru şi probabil că, în viitor, vor fi mai multe, dacă nu se va găsi o strategie de rezolvare a crizei actuale, în special de către UE. 

2) Cetăţenii obişnuiţi cu un stat care ia în locul lor deciziile-cheie pentru propria viaţă au descoperit inevitabil că este greu să se adapteze la un sistem în care succesul depinde de iniţiativa personală şi de asumarea riscului. Germania de Vest a facilitat o tranziţie uşoară cetăţenilor din Republica Democrată Germană, dar nu fără traume şi dezamăgiri care au generat o mişcare marxistă, Die Linke, care este acum a treia forţă politică în Germania. În Europa postcomunistă, capitalismul a apărut într-un mod haotic şi fără prea multe reguli, chiar dacă ne luăm după standarde istorice. În mod tradiţional, forţele capitaliste din Europa au beneficiat de pe urma unei relaţii speciale cu forţele sociale capabile să ţină sub control cele mai inatractive aspecte ale pieţei libere. Bisericile, breslele, organizaţiile de caritate, mai tîrziu parlamentul şi media au exercitat acest rol de control. După 1989, în Europa de Est, membrii agili şi lipsiţi de scrupule ai unui sistem de orientare anticapitalistă, presupus discreditat, au preluat conducerea în construcţia capitalismului. S-au implicat de asemenea aventurieri de la marginea societăţii, cei de pe piaţa neagră şi indivizi întreprinzători şi talentaţi cărora nu li s-a permis să joace un rol normal în comunism din cauza etniei lor. Persoane fără scrupule sau sentimente s-au ridicat în prim-planul vieţii naţionale, chiar şi în ţări care s-au bucurat de o tranziţie uşoară, cum ar fi Ungaria. 

3) Ascensiunea capitalismului „de cumetrie“ ar fi fost dificilă dacă Europa de Sud-Est s-ar fi bucurat de norocul unor state precum Polonia şi Ungaria, după 1989. Din cauza regimurilor totalitare ce au sucombat acum douăzeci de ani, nu au existat nici un fel de instituţii capabile să aplice sancţiuni morale sau practice celor îmbogăţiţi peste noapte. În democraţiile de la Atlantic, în Australia şi în părţi din America Latină, bisericile, opinia publică, instituţiile judiciare au exercitat acest control. 

Natura dură a comunismului din România a determinat inexistenţa unor forţe civice capabile să apere interesele consumatorilor sau angajatorilor în noile vremuri. Absenţa oricărui spaţiu pluralist a făcut ca arhitecţii capitalismului postcomunist să fie figuri care s-au bucurat de influenţă şi împlinire în vremurile comuniste şi care au fost capabili să se adapteze noului sistem social. Ei s-au adaptat, dar şi-au păstrat viziunea cinică care i-a caracterizat pe vremea lui Ceauşescu. Rusia de după 1989 oferă nişte paralele şi nişte contraste. O versiune deformată a capitalismului a fost susţinută de un grup mic de intelectuali occidentali superficiali precum Igor Gaidar şi de un mare grup de birocraţi. Ultimul grup a văzut o şansă de convertire a puterii administrative într-o imensă bogăţie privată prin vînzarea rapidă a bunurilor statului în absenţa unor reguli. Economiştii occidentali, precum Jeffrey Sachs, erau cel puţin naivi să nu-şi dea seama că privatizarea peste noapte a ţării, în absenţa unor forţe sociale care ar fi putut controla o economie privată într-o manieră responsabilă, constituie reţeta pentru o formă brutală de capitalism, care duce la alienarea unei mari părţi a populaţiei. 

După cum s-a văzut şi în România în anii ’90, nu s-a putut face mai nimic pentru a-i opri pe directorii de fabrici să fraudeze întreprinderile şi să privatizeze profiturile, în timp ce pierderile cădeau în responsabilitatea statului. Băncile de stat au încurajat ascensiunea unui segment capitalist imoral, prin oferirea de împrumuturi fără dobînzi unor indivizi bine plasaţi politic, care au fost capabili să-şi folosească conexiunile pentru a cumpăra active economice importante. Între timp, muncitorii au fost convinşi să vîndă pe sume derizorii cupoanele pe care le-au obţinut după privatizarea firmelor în care lucrau, unor persoane care ulterior au făcut averi. 

În multe ţări din fosta Iugoslavie, haosul şi distrugerile provocate de război au permis unor tipuri sociale primitive să dea la o parte clasa de mijloc care ar fi putut conduce Iugoslavia în UE, poate chiar înainte de 2000, dacă ţara ar fi rămas nedivizată şi paşnică. Acum, în fosta Iugoslavie înfloreşte o economie speculativă bazată pe contrabandă, mai ales cu bunuri de valoare. 

4) Este destul de clar că în România figurile cunoscute, care s-au bucurat de cel mai spectaculos succes în noua economie, nu prea se potrivesc cu capitalismul convenţional. Au prosperat nu prin dezvoltarea unor produse noi sau prin îmbunătăţirea serviciilor, ci prin substituirea a ceea ce făcea statul pînă atunci. Şi-au exploatat influenţa politică pentru a obţine un start economic bun, în termeni foarte avantajoşi, prin împrumuturi fără dobînzi, ştergeri de datorii etc. Succesul lor depinde şi de acum înainte de un tratament preferenţial din partea statului. Ei preferă ca România să fie o societate închisă, în care legăturile economice să fie deţinute de un grup restrîns de oameni, de o oligarhie. Le este teamă de dezvoltarea unei economii capitaliste prospere, care ar maximiza oportunităţile pentru noi grupuri capabile să înflorească într-un mediu competitiv economic. De aceea, titanii capitalismului de cumetrie au fost reticenţi la aderarea României la UE; ei se temeau că eurocraţii îşi vor face treaba şi vor contesta monopolurile interne. Oligarhii nu au fost încîntaţi şi au promovat rapid multe tranzacţii prin care sectoare întregi ale economiei, precum băncile, au devenit cvasimonopoluri străine. 

A apărut astfel o versiune deformată a capitalismului, ale cărei rădăcini au puţin în comun cu dezvoltarea, mobilitatea şi creativitatea. Nu este surprinzător că a apărut o reacţie împotriva capitalismului în rîndul tinerilor intelectuali, pentru care baricadele din 1989 sau Piaţa Universităţii nu înseamnă nimic, dar care au fost influenţaţi de lucrări ale lui Slavoj Zizek sau chiar de mişcarea Jobbik din Ungaria. 

Capitalismul mutilat al României este criticat pe post de capitalism, deşi nu este decît o versiune deformată danubiană. Unor astfel de spirite inflamate li s-a făcut loc chiar în media condusă de baronii capitalişti. Oligarhilor le e frică în mod real de o mişcare care ar cere „curăţenie generală“ şi care ar crea oportunităţi pentru oameni noi, care să creeze capitalismul orientat spre consumator. Altfel, ştiu că pot controla provocările blajine afişate de tineri influenţaţi de modele romantice şi autoritare. Aceşti oligarhi ştiu că averile lor vor fi în siguranţă atîta timp cît românii pot fi convinşi că această formă de pluralism social şi economic controlat de ei, în care un număr mic de cîştigători ţin în loc restul societăţii, este singurul model care poate exista, context în care succesul lor va fi văzut ca unul regretabil, dar legitim. 

5) Variaţii vor apărea de la stat la stat. În Bulgaria, afacerile mici s-au bucurat de un mai mare succes decît în România, după cum o arată turismul în staţiunile de la Marea Neagră. Dar trendul, peste tot pe unde forţe din perioada pre-1989 au realizat tranziţia ţinînd cont de agenda personală, va fi cel mai probabil unul în care capitalismul competitiv este imitat de grupuri puternice şi indivizi care se bazează pe stat pentru bunăstarea lor. În concluzie, o formă de capitalism de stat menit să susţină interese private şi să favorizeze crearea unui parteneriat între moguli, politicieni influenţi şi birocraţi pare a fi norma în multe locuri. UE pare a nu reuşi să impună mai multă responsabilitate şi o versiune a capitalismului favorabilă cetăţenilor simpli. Există numeroase firme capitaliste, în special din spaţiul german, care s-au adaptat entuziast la versiunea capitalistă lipsită de reguli pe care o găsim în România de azi. 

Catherine DURANDIN
„Imaginea capitalismului  e foarte degradată“ 

1) În Statele Unite ale Americii şi în Europa Occidentală relaţia dintre capitalism şi democraţie e de ordin istoric. Dezvoltarea capitalismului a distrus apartenenţele individului la grupurile ierarhizate ale privilegiilor şi ale corporaţiilor. Iniţiativa individuală, statutul de egalitate al actorilor şi raportul actorilor cu politicul (prin intermediul votului) au fost asociate cu aceasta. Totuşi, nu cred că între capitalism şi democraţie există neapărat o relaţie fatală. Şi sper chiar că Estul va găsi, în secolul XXI, o nouă viziune în ceea ce priveşte economia reglementată, controlată, fără să renunţe la libertăţile civile fundamentale. Ar trebui regîndită munca şi organizarea ei, ar trebui regîndită fiscalitatea, atît în ceea ce priveşte moştenirile, cît şi în ceea ce priveşte veniturile obţinute prin muncă. O reflecţie asupra modului cum sînt repartizate bogăţiile s-ar impune. 

2) Nu. Încă o dată, ca să înţelegem starea de fapt a ţărilor ex-comuniste trebuie să ne întoarcem la istorie şi la moştenirea ei: aici s-au produs două fenomene într-o perioadă foarte scurtă de timp. Dorinţa de a intra într-o economie de piaţă sălbatică şi dorinţa fostelor grupuri burgheze de a-şi re-apropria fostele proprietăţi confiscate de stat odată cu industrializarea şi naţionalizările. Aceste două tendinţe au produs, pentru majoritatea oamenilor, un sentiment de nedreptate. Experienţa acestor injustiţii a antrenat comportamente de tip „fiecare pentru el“, care au depăşit respectul regulilor contractuale. E adevărat, capitalismul se bazează pe risc – dar pe riscul supus unor reguli înscrise în contract. Pînă la urmă, legislaţiile europene tot vor trebui să impună reglementări. 

3) Răspunsul se înscrie în logica precedentă: neînţelegerea şi refuzul regulii contractuale în societăţile postcomuniste apăsate de nevoia unui cîştig urgent. O mare parte a fostelor nomenclaturi şi-au apropriat, vreme de mai bine de zece ani, bunurile statului, şi şi-au adjudecat comisii care au negociat în grabă contracte cu firme străine care căutau să ocupe noi pieţe. În plus, războaiele din Iugoslavia au determinat tot felul de afaceri dubioase: nerespectarea embargoului, trafic de arme etc. Clienţii s-au instalat pe termen lung. 

4) Imaginea capitalismului e foarte degradată. Mai ales că lupta împotriva corupţiei nu e convingătoare. Această luptă e deturnată în scopuri politicianiste. Cum apar semne de criză, dispar şi investitorii străini. 

5) E foarte probabil ca urmările crizei şi suferinţele pe care le produce populaţiei să fie dăunătoare pentru capitalismul liberal. E greu de prevăzut ce se va petrece în viitorul apropiat: într-adevăr, statul nu e credibil! Cum să ceri control şi intervenţie din partea statului cînd guvernele însele sînt suspectate de corupţie şi incompetenţă? Mi-e teamă că o ţară precum România va trece printr-o perioadă dificilă, anarhizantă în plan economic. Asta va încuraja atitudini de tip „descurcă-te singur“ şi corupţia.  

Zoe PETRE 
„Capitalism de perestroikă“ 

1) Cum ştiţi, desigur, primele regimuri democratice au apărut în Antichitate, cînd nu exista nici umbră de capitalism. Putem deduce de aici că democraţia poate exista şi fără capitalism. E o problemă, însă, aceea de a şti dacă poate exista capitalism fără democraţie. Personal, cred că nu poate. Desigur, am tot auzit formulată dubla exigenţă a democraţiei şi a economiei funcţionale de piaţă. Această economie nu este decît fundamentul capitalismului, nu capitalismul însuşi. Şi democraţia, şi capitalismul se întemeiază pe proprietatea pe deplin liberă de constrîngeri, pe proprietatea privată asupra principalelor mijloace de producţie, care asigură, pe de-o parte, demnitatea individului în calitate de cetăţean, pe de alta – libera circulaţie a bunurilor, fără de care nu poate exista capitalism. Pentru a conchide, consider că democraţia este condiţia necesară, chiar dacă nu şi condiţia suficientă a capitalismului, în vreme ce capitalismul nu este o condiţie necesară a democraţiei. Proprietatea privată este însă condiţia necesară a ambelor. 

2) Nu cred că există incompatibilităţi fundamentale, ceea ce nu înseamnă însă că nu există piedici importante. De la absenţa unei infrastructuri bancare, esenţială pentru dezvoltarea economică în capitalism, la absenţa unei clase de manageri (regret că termenul de mult încetăţenit în limba română, gestionar, are sensul aproape peiorativ de responsabil de Alimentară goală de mărfuri; dar această notabilă restricţie de sens exprimă exact ce vreau eu să spun), a unor persoane calificate să administreze profitabil şi corect o întreprindere privată, s-a adăugat ignoranţei aproape complete, cel puţin în primii ani după prăbuşirea sistemului, în legătură cu practicile uzuale într-o economie de piaţă; inclusiv în legătură cu etica acestei lumi capitaliste: contractul, de pildă, a devenit, cel puţin în Occident, începînd cu secolul al XVI-lea, o piatră de temelie a societăţii, în vreme ce la noi contractul a redevenit, în comunism, o tocmeală personalizată, aşa cum fusese şi pînă la finele secolului al XIX-lea. 

Absenţa unei birocraţii eficiente şi capabile să organizeze administraţia în folosul celor administraţi, nu în folosul Leviathanului – Stat şi al său personal – dar şi imaginarul colectiv modelat de 50 de ani de propagandă anticapitalistă, care adaugă ignoranţei suspiciunea invidioasă faţă de orice reuşită socială, cu atît mai acută cu cît e mai greu de înţeles pentru cei educaţi în simplismul generat de dominaţia statului asupra întregii economii, au ridicat munţi de obstacole în calea acestei experienţe fără precedent în istorie, anume reinventarea accelerată a capitalismului într-o societate care, preţ de mai bine de două generaţii, părăsise, de voie şi mai ales de nevoie, acest drum. 

3) Aici cred că ar trebui să aveţi răspunsul unui antropolog calificat, fiindcă acesta v-ar putea răspunde mult mai documentat şi mai sistematic decît un istoric. Dacă n-ar fi decît valurile succesive de urbanizare, în care se poate observa cum rude, consăteni, colegi de atelier etc. s-au adus unii pe ceilalţi la oraş în activul de partid sau în Securitate. Ceauşescu a consolidat această tendinţă, populînd activul de partid, ministerele şi direcţiile întreprinderilor cu tot felul de neamuri, unele din Olt, altele din Argeş, dinspre partea nevestei. Penuria accentuată a ultimei decade ceauşiste a generalizat relaţiile de schimb în natură, în care raporturile de înrudire, cunoştinţele, neamurile jucau un rol esenţial, nu doar pentru familia de muncitori sau mărunţi funcţionari de la oraş, care făcea periodic expediţii la părinţi, la ţară, ca să cumpere ouă sau un porc de Crăciun. La nivelul conducerii superioare funcţiona probabil acelaşi sistem de cooptări, de vreme ce găsim atîtea personaje provenind din comune apropiate. Cînd capitalismul a venit peste această încrengătură, ea s-a consolidat. 

4) Eu nu cred că figurile reprezentative ale capitalismului sînt cele care ne sînt prezentate ca atare. Cunosc multe persoane care funcţionează cît se poate de corect în termeni capitalişti, obţinînd profituri decente – nu tunuri – fără să lucreze cu statul (nu că nu ar vrea, dar statul continuă să fie abuziv şi rău platnic), fără să aibă protecţie politică, dar care nu ajung mai niciodată să fie eroi de telenovele. Celebrităţi mai mult sau mai puţin penale ne sînt prezentate drept capitalişti, cînd, de fapt, e vorba de escroci. În perfectă continuitate cu propaganda anticapitalistă din vremea comunismului – nu am decît să invoc de altfel filmele româneşti pe care cu obstinaţie le programează toate posturile comerciale – aceste figuri compromit, pentru că aceia care le promovează doresc să compromită capitalismul real în favoarea capitalismului „de cumetrie“ sau, mai bine zis, de perestroikă. 

5) Cred că nu se mai pot despărţi categoric ţările UE în „foste comuniste“ şi „celelalte“. Actuala criză pune mari probleme capitalismului speculativ, oriunde ar fi el. Cred că, pretutindeni, şi practicile, şi etica dezvoltării capitaliste vor trebui să fie regîndite, dar e greu de ştiut cît va dura acest proces. Doctrinele liberale vor continua să se flexibilizeze în sensul unei sensibilităţi sporite pentru dimensiunea socială a progresului şi, de asemenea, pentru componenta de protejare a resurselor şi a calităţii vieţii. Sau vor dispărea.  

anchetă realizată de Matei Martin