La scurt timp după prăbușirea URSS, Francis Fukuyama a prezis „sfîrșitul istoriei“: lumea, credea el, avea să se înscrie definitiv pe calea liberalismului. A fost prea optimist?

La începutul anilor ’90, adversarii democrației liberale păreau să fi dispărut. Fukuyama avea, de fapt, în vedere totalitarismele. Era foarte optimist. Există încă și azi regimuri totalitare – în China, Coreea de Nord sau Cuba. Pe de altă parte, au apărut alți adversari: autoritarismele de tip Putin sau Erdogan sînt cele mai cunoscute. În general, e vorba despre regimuri care maimuțăresc alegerile și manipulează sistemele constituționale pentru a garanta perpetuarea la putere a unor lideri populiști. Democrația liberală e bazată pe două reguli: constituirea unor majorități prin alegeri libere și corecte e prima dintre ele, limitarea puterii e a doua. Unele regimuri au probleme cu prima, altele – cu cea din urmă.

Cum se explică declinul democrațiilor liberale?

Democratizarea s-a extins în întreaga lume atît de mult încît e greu să dai peste vreun loc în care ea să nu fie invocată, măcar ca ideal de atins. Nu la fel stau lucrurile atunci cînd vine vorba despre liberalism în sensul său politic, adică despre libertăți sau – cum se zice în ultimele decenii – drepturile omului. La Moscova ți se va spune că există un specific rusesc al acestor drepturi, la Riad sau la Teheran – că există un specific musulman, care ar fi, după caz, sunnit sau șiit, la Beijing – că poporul chinez are nevoie de drepturi economice, nu și de libertățile politice occidentale, văzute ca niște „rătăciri“. S-a mai petrecut ceva, de data asta chiar în sînul societăților politice europene, adică în democrații liberale care existau în mod efectiv, nu erau doar ambiții: populiștii au săpat încrederea în partidele care au construit Uniunea Europeană, dînd vina pe Bruxelles pentru tot ce nu merge în statele membre unde ei acționează. Ideologiile erau oricum erodate, acum s-au erodat și partidele ca instrumente ale politicii.

Termenul „liberalism“ e oarecum ambiguu. El se referă, pe de o parte, la libertățile individuale și civile și, pe de altă parte, la libertatea economică. Să nu mai vorbim de faptul că, la cum s-a așezat scena politică, a fi liberal, în SUA, înseamnă a fi de stînga, pe cînd, în Europa, a fi liberal indică o poziționare la dreapta. Cum vedeți aceste clivaje?

Statele Unite ale Americii au o scenă politică dominată de două partide, cel Republican și cel Democrat, în vreme ce în Europa – cu cîteva excepții – sistemele politice au mai multe partide, astfel încît liberalii sînt mai degrabă la centru, între diverse forme de conservatorism și diverse forme de socialism, inclusiv cel revoluționar. În Europa, liberalismul economic e îmbrățișat mai degrabă de partidele de dreapta, conservatoare din punct de vedere moral, la fel ca în tradiția republicană americană. Sistemele de partide din UE sînt foarte variate: cel cipriot e singurul de tip prezidențial, precum cel american, dar dacă la dreapta e un partid conservator, la stînga e unul comunist, iar recent s-a produs o fragmentare a spectrului politic precum într-un sistem de tip parlamentar. Asemănările dintre formele politice americane și cele europene sînt înșelătoare.


– Cristian Preda, foto: adevarul.ro

Cum (mai) poate fi susținut liberalismul economic după criza din 2008?

Dacă liberalismul politic e contestat, nu există alternativă credibilă la liberalismul economic. Pînă și chinezii vor liberă inițiativă și comerț. Criza din 2008 a pus în chestiune nu atît principiul schimbului liber, cît modul de intervenție al statelor sau, mai exact, responsabilitatea lor. În unele țări din Europa și în Statele Unite au apărut în schimb voci care contestă libertatea de circulație a lucrătorilor străini, ca și libertatea de a produce departe de casă cu mînă de lucru ieftină. E o revenire la o filosofie protecționistă. Nu știm ce efecte va avea.

De unde vine lipsa de încredere în valorile liberale în societăți postcomuniste, precum Polonia, Ungaria ori România?

Regulile democrației se învață mai repede decît valori liberale precum toleranța ori moderația. Una dintre cauze e aceea că ideea majorității e mult mai veche în cultura politică europeană decît ideea că nu trebuie să ucizi pe cineva pentru credințele sale. În Polonia, Ungaria și România, înțelesul dat democrației e ceea ce Tocqueville numea „tirania majorității“: dacă ajungi la putere, nu te mulțumești să schimbi politicile, ci vrei să acaparezi statul. Ceea ce presupune să politizezi instituțiile și să le obligi să funcționeze în interesul majorității, nu în interesul general.

Poate fi recuperat liberalismul acolo unde pierde teren?

Paradoxul face ca în țările ex-comuniste menționate să fie responsabile pentru derapaje ale statului de drept formațiuni sau personalități care erau liberale în anii ’80 sau la debutul tranzițiilor: așa apăreau în acele vremuri membrii Solidarității poloneze, Orbán Viktor sau Călin Popescu Tăriceanu. E greu de crezut că premierul maghiar, fostul premier român sau Jaroslaw Kaczynski ar putea să redevină într-o zi liberali. E nevoie de alte forțe pentru a reinventa o politică liberală în aceste țări, dar sînt convins că se vor găsi. Situația din vestul Europei e mai complicată. În țări precum Franța sau Italia, partidele care au dominat perioada postbelică sînt ca și dispărute, dar cei care le-au măturat de pe scena politică, cel puțin pentru moment, par foarte diferiți de la un caz la altul, și anume o forță liberală, în cazul Franței, respectiv o alianță între extrema dreaptă și un partid antisistem în Italia.

Cetățenii europeni au așteptări tot mai mari din partea statului, dar se revoltă atunci cînd li se impun taxe noi sau reglementări. Cum depășim acest impas?

Nivelul taxelor și dimensiunile statului fac obiectul unor negocieri care, în societățile moderne, nu se opresc niciodată. Consensul social evoluează în funcție de exigențele cetățenilor, de resursele statului și de responsabilitatea politicienilor. Azi, faptul că vrei și taxe mici, și servicii publice impecabile a devenit banal. Pe la mijlocul anilor ’70 se vorbea în teoria politică despre supraîncărcarea democrațiilor și era încurajată o anumită demobilizare a cetățenilor, pentru ca regimurile – cărora li se cer atîtea și atîtea lucruri – să mai poată fi guvernate. De trei decenii încoace, filosofia s-a schimbat: toată lumea vrea din nou participare, implicare și deliberare, consolidînd astfel simpatia pentru democrație, dar încrederea cetățeanului în instituțiile democratice nu pare să fi sporit.

Mai există partide liberale autentice în Europa?

Dacă ne uităm la structura grupului politic din PE intitulat Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa, vom găsi 37 de formațiuni foarte diverse: valonii din Mișcarea Reformatoare și bulgarii de origine turcă din Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți, spaniolii din Ciudadanos, dar și conaționalii lor din Partidul Naționalist Basc, voci pro-Kremlin precum cea a letonei Iveta Grigule, dar și anti-Kremlin, precum cea a lituanianului Petras Austrevicius, partidul lui Tăriceanu care și-a luat chiar numele fracțiunii parlamentare europene, dar și liberal-democrații britanici. Nu vreau să fac o listă cu cine e liberal autentic, fiindcă mi-e teamă să nu uit pe cineva. Voi spune, în schimb, că mulți maimuțăresc liberalismul: exemplul cel mai elocvent mi se pare cel al populistului rus Vladimir Jirinovski, care și-a numit formațiunea Partidul Liberal Democrat.

Liberalismul în Occident e un dat sau trebuie să fie apărat?

În Occident, liberalismul e o realitate politică și economică. Instituțiile construite pornind de la principiile sale sînt solide. Există însă și lucruri mai fragile, precum respectarea cuvîntului dat, în care Friedrich Hayek vedea un reper al moralei liberale, ori pasiunea numită de moderni „interes“, care a asigurat – potrivit lui Albert Hirschman – triumful intelectual al capitalismului înainte ca acesta să triumfe și în realitate. Trebuie să ne respectăm cuvîntul și avem nevoie de logica intereselor pentru ca liberalismul să dureze. Aș adăuga aici ceea ce spunea în Etica sa Spinoza, primul filosof din istorie care a considerat că democrația e cel mai bun regim: „omul liber“, zicea el, „nu lucrează niciodată cu viclenie, ci întotdeauna cu bună-credință“.

Cine sînt liberalii azi, în România?

Aș începe prin a vă spune cine nu sînt liberali: nostalgicii comunismului sau ai fascismului interbelic, susținătorii delirului protocronist despre daci, naționaliștii, toți cei care cred în teza marxistă a supremației economiei asupra politicii. E de la sine înțeles că nu sînt liberali nici cei care se definesc ei înșiși ca progresiști sau conservatori. Unii au ajuns să sus-țină că la noi există doar conservatori și progresiști. Nimeni nu i-a numărat pe cei care își spun așa. Dar retorica aceasta aproape că a evacuat numele liberal din vocabularul politic. Îl regăsim ca etichetă de partid, dar nu ca identitate politică. În opinia mea, e liberal cine e capabil să respecte demnitatea oricărei persoane, inclusiv a celei care nu e niciodată de acord cu tine. Singura limită a toleranței e dorința celuilalt de a te ucide. În acest sens, liberalii nu l au abandonat niciodată pe Hobbes, fondatorul individualismului, chiar dacă au repudiat apologia făcută de acesta absolutismului.

Care e viitorul liberalismului – în filozofia politică și-n politică?

Liberalii refuză să fie profeți, așa că doar un neliberal poate vorbi despre viitorul acestei doctrine. E mai bine să vedem ce e liberalismul în prezent: în politică, el e calea de mijloc sau moderația, cum ar zice Aurelian Crăiuțu, specialistul acestui concept. Din perspectiva filosofiei politice, liberalismul înseamnă azi istoria ideilor care au făcut posibilă trecerea de la absolutism la democrație.

Cristian Preda este membru al Parlamentului European (PPE). Profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București. Recent a publicat volumul Însemnări din vremuri tulburi și ținuturi exotice, Editura Polirom, 2018.

a consemnat Matei MARTIN