Ca vaca-n verdeaţă

Doru MITRANA
Publicat în Dilema Veche nr. 485 din 30 mai-5 iunie 2013
Ca vaca n verdeaţă jpeg

Vacanţele mi le petreceam într-un sat de cîmpie de pe malul Oltului. Vara, ars în tălpi – de praful uliţelor – şi în cap de soare, mă năpusteam la cana de tablă, o scufundam în găleata cu apă rece din fîntînă şi o dădeam pe gît pe nerăsuflate. Cînd terminam, eliberam un „ah“ plin de mulţumire şi îmi ştergeam gura cu dosul palmei. Cîteodată, se întîmpla să mă înec de atîta poftă, şi atunci tata, dacă se nimerea prin preajmă, îmi explica părinteşte: „Vezi, dacă te repezi ca vaca-n verdeaţă?“ N-am avut niciodată vacă, dar am stat suficient de mult pe lîngă oi ca să văd cum, scăpate prin strunga tîrlei, după mulsoare, se avîntă în iarbă, hotărîte parcă să o termine.

De cînd am intrat în lumea nonguvernamentală a protecţiei mediului, îmi revine regulat în minte această vorbă despre noi, românii. Mi s-a întîmplat mai întîi în 2007, cînd am ajuns pentru prima oară în viaţă în Delta Dunării. Aveam în minte pelicani, cormorani, egrete şi lebede, aşa cum apăreau în cărţile copilăriei sau în pliantele turistice. În loc de toate acestea, am găsit maluri pline de sticle de plastic, golite de localnici, lăsate de turişti sau aduse de apă. Pentru românii sătui să mai tragă de sacoşele de rafie pline cu sticle de aceeaşi formă, fie că erau umplute cu apă minerală, bere sau ulei, plictisiţi de coada la sifoane sau scîrbiţi de lăsat sticlele de lapte la rînd, apariţia PET-ului a fost mai importantă ca aselenizarea. Peste noapte, ne-am lepădat de tot ce era sticlă şi ne-am convertit la PET-uri. O vreme le-am strîns, bucuroşi că le primeam gratis – nu ni se oprea nici garanţie –, dar de la un punct încolo, cămara s-a umplut şi atunci ne-am dat seama că, de fapt, PET-urile, precum coaja de la pepene, se aruncă. 10-15 ani mai tîrziu, ţara era îngropată în plastic, de la munte pînă la mare. Aşa a apărut ideea primelor proiecte ale MaiMultVerde: strîngerea, cu ajutorul voluntarilor, a deşeurilor de ambalaje din zonele naturale şi educarea turiştilor şi a membrilor comunităţilor locale în privinţa colectării selective şi a reciclării. Cîţiva ani, am avut de lucru chiar şi cu reabilitarea unor termeni, căci apelurile la voluntariat trezeau fantoma muncii patriotice, iar invitaţiile la reciclare dădeau frisonul programelor şcolare de strîns maculatură, sticle şi borcane. Astăzi, problema managementului integrat al deşeurilor – de la producători, trecînd pe la distribuitori, consumatori şi pînă la colectori şi reciclatori – este încă departe de a fi rezolvată, dar măcar acum nimeni nu mai foloseşte, cu rezervă, cuvintele. Dovadă sînt numeroasele ONG-uri active în acest domeniu, alături de care lucrăm în continuare, sub umbrela Coaliţiei pentru Mediu din România, la inducerea schimbărilor de comportament, infrastructură sau legislaţie, dar mai ales la trezirea conştiinţei publice şi a voinţei politice în acest sens.

În 2008, pe cînd culegeam, alături de voluntari, PET-uri prin ţară, am aflat de problema defrişărilor, astfel că ne-am îndreptat atenţia spre proiecte de (re)împădurire, în special în zone în care efectele devastatoare ale tăierilor fără cap şi fără măsură – inundaţii, alunecări de teren, deşertificarea solului, valuri de praf vara sau de ninsori iarna – începuseră să le facă viaţa grea localnicilor. Am plantat, de atunci, 700.000 de puieţi, iar aceste acţiuni sînt şi în prezent cele mai populare în rîndul voluntarilor MaiMultVerde.

Tot în 2008 abordam şi problema poluării din oraşe, în special a celei cauzate de traficul auto excesiv. Căci tare ne-a mai plăcut nouă, românilor, după ’90, să ne luăm maşini şi să nu ne mai dăm jos din ele! Ca remediu la excesul de noxe, zgomot, praf şi stres, din Bucureşti, am oferit spre închiriere biciclete. Aşa a apărut Cicloteque, primul centru de închiriere, dezvoltat, în anii care au urmat, într-o reţea ce permitea utilizatorilor închirierea bicicletei dintr-un punct al oraşului şi restituirea în altul. Bicicleta nu mai era doar un mijloc de agrement, ci şi unul de locomoţie urbană pe distanţe scurte. Peste 20.000 de abonaţi au parcurs, de atunci, sute de mii de kilometri cu bicicletele prin oraş, chiar dacă infrastructura pentru acest mijloc de deplasare – îmbrăţişat de localnicii şi edilii din mai toate oraşele respectabile ale lumii – este încă extrem de neprietenoasă. Partea bună este că, în doar cinci ani de la acest prim proiect velo major, Bucureştiul are o comunitate de biciclişti cu mii de membri, o mulţime de organizaţii active în promovarea mersului pe două roţi şi tot mai mulţi locuitori care îşi cumpără bicicletă. Deşi sînt încă vînaţi de maidanezi, bombăniţi de şoferi, lăsaţi „pietoni“ de hoţii de biciclete şi văduviţi de benzi speciale de circulaţie de către autorităţi, bicicliştii sînt din ce în ce mai mulţi, iar MaiMultVerde continuă să activeze în acest domeniu, chiar dacă, între timp, aceiaşi oameni de prin primării au reuşit să alunge Cicloteque din parcuri.

După zeci de ani de lipsuri, din 1990 încoace, noi, românii, am scăpat, în multe privinţe – vorba tatălui meu –, „ca vaca-n verdeaţă“. Şi nu e de mirare că, văzîndu-ne apetitul, mulţi s-au grăbit să ne îmbie cu din ce în ce mai multe, să ne arunce în braţele supraconsumului. Doar că în goana asta a noastră după tot mai mult, au cam început să ni se împuţineze iarba, pădurea, apa, peştii, păsările, animalele, aerul, spaţiul şi timpul. Dacă cineva s-ar fi gîndit să pună în scenă „Tragedia proprietăţii comune“, conceptul ecologistului american Garrett Hardin („The Tragedy of the Commons“, Science, decembrie 1968), n-ar fi putut-o face mai bine. Teoria lui sună a poveste şi este tot despre vaci: pe o păşune îşi pasc animalele mai mulţi văcari. Toţi sînt fericiţi căci le merge bine. Şi, de bine ce le merge, se gîndesc să ţină şi mai multe vaci, ca să le meargă şi mai bine. Aşa că, după o vreme, vacile ajung să stea înghesuite pe pajişte, iarba nu mai creşte, iar văcarii încep să se certe. Morala este că nu poţi acomoda interese personale nelimitate, într-o lume cu resurse limitate. Or, noi cam aici am ajuns, în punctul în care lupta pentru mai mult verde este tot mai aprigă.

Doru Mitrana este membru fondator şi director al Asociaţiei MaiMultVerde, promotor al responsabilităţii sociale şi faţă de mediu, în rîndul companiilor, autorităţilor şi publicului larg.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.