Toamna anului 2003. Cîţiva muncitori întorşi din Germania povestesc obidiţi unui coleg de-al meu despre ceea ce li se întîmplase. Nu plecaseră prin Oficiul de Muncă, ci prin firma ministrului Sîrbu, o ţineau ei. Din vorbă în vorbă, scapă şi numele: Donald’s din Budeşti. Cînd le spune colegul că-i ziarist, dispar. La acea dată, informaţia nu se confirmă pe de-a-ntregul: ministrul Marian Sîrbu nu apare la Registrul Comerţului, doar fratele său. Orice încercare de a afla mai mult pare în van: nimeni nu acceptă să vorbească. Contactăm cîteva instituţii specializate din Germania, sperînd să obţinem lista firmelor româneşti cu contingente de contracte şi muncitori aferenţi. Landesarbeitsgericht-urile ne refuză ferm, recomandîndu-ne să ne adresăm la Bucureşti. Salt în gura lupului. Ancheta, gîndită iniţial pentru săptămînalul Capital, se blochează din lipsă de surse. Trece jumătate de an; între timp, povestim cu echipa de la Cutia neagră de fundătură şi încercăm să găsim soluţii tehnice: cădem de acord să riscăm o vizită under-cover la Donald’s-ul budeştean, dîndu-ne interesaţi de un job la abatoarele din Germania, specializarea firmei. Împrumutăm haine adecvate, aruncăm o cameră în rucsac şi-l instruim pe Leu, şoferul nostru, că e de bază: să demareze în trombă, la o adică. Între timp, norocul dă peste noi şi din Germania, de unde, pe filiera sindicate, ne contactează un ziarist deloc străin de problema muncitorilor români. Facem schimb de informaţii şi ne aventurăm în oraşul Budeşti de Călăraşi. E chiar urbea de baştină a ministrului, în care ne învîrtim deja de o jumătate de oră, fără rost: firma pare fără urmă, doar case şi cîteva blocuri orăşeneşti, de Budeşti. Oprim şi-i întrebăm pe geamu’ maşinii pe doi-trei puştani de cartier, bretonaţi, dac-au auzit de Donald’s, le dăm adresa. Ne aruncă două ocheade, apoi, fără să răspundă, se întorc spre o poartă şi ne fac semn să tragem pe dreapta. Nu prea ştim ce-i bine să facem, dar parcă n-am risca să-i stîrnim. Nu după mult timp, dintr-o curte iese un personaj - ceva între un Bulibaşă şi un Hayssam local: haine de motor, lanţ de-un deget la gît, nelipsitele două celulare. Ne măsoară din cap pînă-n parbriz, că ce vrem. Îi explicăm povestea cu frate-miu şomer, s-a cam apucat de băut şi i-ar prinde tare bine să iasă afară la muncă, în măcelărie, poate s-o mai realiza şi el... Şi Leu-i cu piciorul pe acceleraţie... Personajul nu se lasă cu una, cu două: da’ voi ştiţi cine sînt eu? Aţi auzit de Pap...? Tot Leu ne salvează: la mine, în Rahova, toată lumea-l ştie. Înghiţim sec, că de numele ăsta am auzit şi noi, presa a scris de ani buni: şef de clan, afaceri cu jocuri de noroc, proxenetism - inclusiv cu livrare la Ministerul de Interne (!)-, iar Pap... a scăpat de fiecare dată, cum se întîmplă. "Căutăm o firmă pentru a lucra afară, am auzit că cea mai bună e aici, Donald’s parcă-i zice" - îngînăm noi şi-i tot dăm cu adresa. Dar Pap... ne priveşte încă de sus, jumătate intrigat, jumătate mîndru că el ştie "tot ce învîrte toţi pe aici... firma ministrului, bre?" - ne aruncă. "Păi, am auzit că-i o treabă sigură şi am zis să încercăm direct prin firma asta". Pap... încă se uită la noi strîmb, dar, gîdilat în orgoliu de osanalele pe care i le ridică Leu, dă un apel pe celular şi apar doi băieţi să ne conducă spre o scară de bloc. Urcăm, cu inima bătînd cam tare: ne temem ca ochiul minuscul din rucsac să nu fie zărit; în uşa unui apartament, două fetişcane ne spun că tati ş"managerul" Donald’sţ nu-i acasă. Apare şi mama, ten închis, blond spălăcit, acceptă să ne dea mobilul bărbatului, da’ mai bine să trecem luni-marţi să-l căutăm la chioşc, că nu răspunde la telefon, stă mai mult prin Germania. Săr’ mîna de informaţie, zburăm direct spre chicineta lor, pe-al cărui geam ne-amuzăm că scrie PSD. Filmăm discret, două secunde jos din maşină şi, bagă mare, Leu, acceleraţie spre Bucureşti. Cîteva săptămîni mai tîrziu, ministrul Sîrbu, care a acceptat în ultimul moment invitaţia Cutiei negre, face feţe-feţe în platoul emisiunii. Episodul din Budeşti nu e singurul său coşmar din după-amiaza aceea frumoasă de duminică, cînd se difuza, în 2004, emisiunea de anchete păstorită de Dana Deac. O poveste ca-n filme, dar cu personaje reale, de a căror soartă era responsabil tot ministrul, îi rulează deopotrivă sub ochi. În ianuarie 2003, un grup de muncitori români, măcelari, au fost bătuţi la sînge în Germania, unii desfiguraţi, de către bossul unei o alte firme cu contingente de măcelari în Germania, avizate tot de minister. Pentru că astfel se ajungea în zona asta: prin ograda lui Sîrbu. Presa germană a vuit la acea vreme: "Ţinuţi ca-n lagăr" - titrau ziarele sau televiziunile despre românii care lucrau cu viza expirată, 14-15 ore pe zi, sub salariul minim legal, cu paşapoartele confiscate de boşi. Unii, pentru că le erau datori vînduţi, nu avuseseră bani pentru taxa iniţială de intermediere: circa 800 de euro, sumă pe care, subplătiţi, nu aveau de unde s-o scoată nici după aceea. Zadarnic au sunat românii la ministere, la ambasadă, la Guvern, era început de ianuarie, imediat după sărbători şi "ne-au pus melodie: gingle bells, gingle bells. Aşa ne-a răspuns Guvernul României, cu o melodie: gingle bells, gingle bells" - se aude povestea lor pe bandă (dimineaţa, unul a filmat cu o cameră de amatori încăperile pline de sînge, chiuvetele sparte în ciocnirea cu capetele lor, ochii învineţiţi şi coastele rupte). Ca să scape, unii au sărit pe geam, iar altul s-a întors acasă în scaunul cu rotile. Caseta s-a difuzat la televiziunile germane, iar poliţia de acolo le-a oferit protecţie celor care au acceptat să fie martori contra unui rezident, Ideke, urmărit de mult timp şi arestat în acea noapte sub grave capete de acuzare. Un an şi jumătate mai tîrziu, Germania a suspendat unilateral acordul cu România, care permitea intermedierile mascate de muncitori. La noi, oficialităţile n-au scos o vorbă. Întrebaţi în emisiune ce măsuri au luat de atunci, responsabilii din Ministerul Muncii, Externe, Garda Financiară, Poliţie etc. au dat-o pe promisiunile clasice: că vor verifica imediat legalitatea contractelor. Nimic. Acasă, măcelarii bătuţi au stat cîteva luni şi apoi şi-au căutat din nou de lucru. Tot afară. Cei în putere, din Călăraşi, Olteniţa, Timişoara, pe care i-am întîlnit la vremea filmărilor, au şi şters-o; altora, mai în vîrstă, le-a venit greu, că "selecţia" e dură; unii se agăţau de relaţiile noastre: "nu ştiţi vreo firmă serioasă, să ne accepte?" Nu ştim.