Bucureștiul musulman

Fatma YILMAZ
Publicat în Dilema Veche nr. 819 din 31 octombrie – 6 noiembrie 2019
Bucureștiul musulman jpeg

Despre România și comunitatea sa musulmană avem date dintre cele mai diverse. Despre Bucureștiul musulman pare un exercițiu îndrăzneț, pentru unii forțat, pentru alții o aventură la frontiera cu sfidarea unui trecut istoric prezentat nu tocmai în termenii cei mai prietenoși. Căci islamul/musulmanii au reprezentat și încă mai reprezintă în mentalul colectiv cotropirea otomană. „Dușmanul“ care a amenințat creștinătatea, care a stat de pîndă la porțile Europei civilizate, care a lăsat obiceiuri „orientale“ purtate ca o stigmă pînă în ziua de astăzi. Cu toate acestea, comunitatea musulmană din România, mai exact comunitatea istorică turco-tătară din zona Dobrogei, este recunoscută atît la nivel oficial, cît și de populația majoritară ca o minoritate care niciodată nu a creat probleme statului român, niciodată nu a revendicat ceva, mai degrabă a militat pentru o menținere a identității etnice și religioase, care și-a afirmat o loialitate exemplară rezultînd în documente oficiale ca un exemplu de „bune practici“ atît ale statului român vizavi de o minoritate etnic religioasă, cît și ale minorității respective față de stat. Pentru a respecta însă o realitate empirică trebuie să menționăm faptul că Bucureștiul comunității musulmane este mai degrabă Bucureștiul comunităților musulmane. În ciuda tentației simpliste, esențialiste, lipsită de rigoarea adevărului, islamul, musulmanii au fost întotdeauna caracterizați de cosmopolitism. Chiar dacă ummah islamică pretinde o unitate ideatică, un monolit – musulmanii uniți de crezul lor religios sînt un singur „trup“ –, realitatea ne-a dovedit că acolo unde este prezent islamul sînt imediat prezente și comunitățile de musulmani. Cu alte cuvinte, diversitatea este termenul-cheie care ne ajută să pătrundem în înțelegerea specificităților acestor comunități. Mai degrabă islamul/musulmanii reprezintă o conjuncție a identităților individuale, rezultînd astfel o identitate colectivă care provoacă și incită orice persoană doritoare de a cunoaște „lumea“.

De-a lungul timpului, un important număr de musulmani se stabilesc în București. O expunere a motivelor emigrației interioare a musulmanilor dinspre Dobrogea spre București ar excede spațiul destinat acestei prezentări. O creștere importantă a populației musulmanilor din București începe odată cu anul 1990, cînd regimul politic este schimbat, iar relațiile economice cu Turcia, în principal, dar și cu țări arabe din Orientul Mijlociu sau nordul Africii se intensifică din ce în ce mai mult. Datorită dominației otomane, Țările Române au avut multă vreme Istanbulul drept principal reper politic, dar și cultural, în special la începutul secolului al XVIII-lea. Deși comunitățile de musulmani se dezvoltă în jurul unor moschei, Bucureștiul nu a avut o astfel de comunitate în ciuda localizării sale geografice – la limita spațiului islamic –, prin urmare, nici un astfel de lăcaș religios. Acesta este un indiciu important despre politica otomană care nu impunea religia islamică locuitorilor, ci doar favoriza răspîndirea acesteia. Cu alte cuvinte, convertirea cu forța a populațiilor cucerite nu a fost o politică oficială nici a administrației și nici a armatei otomane. Prin această lentilă putem înțelege de ce moscheile au lipsit din Bucureștiul suzeran. Asta pînă în anul 1906, cînd Regele Carol I al României dispune construirea unei moschei pe o mică insulă a lacului din Parcul Carol. Edificiul avea o valoare simbolică de recunoaștere și apreciere față de comunitatea musulmană a orașului, nu foarte numeroasă, dar care încorpora mai ales membrii corpului diplomatic otoman acreditați la București după obținerea Independenței la 1877. Moscheea Hunkar Carol a servit ca lăcaș de rugăciune pînă în anii ’60, cînd conducerea politică de atunci a cerut demolarea acesteia. În anii imediat următori, moscheea a fost reconstruită în zona Pieptănari, pe strada Constantin Mănescu, nr. 4. În anii comunismului, cumva ascunsă printre blocuri, moscheea nu a fost un punct de atracție cu atît mai mult cu cît comunitatea istorică turco-tătară nu este cunoscută ca o comunitate religioasă dogmatică, ci mai degrabă practicantă a unui islam tradițional cutumiar, un islam sunnit otomano-turc, fără influențe arabe. Această mențiune este importantă pentru că niciodată practica religioasă a musulmanilor autohtoni nu a afirmat sau susținut vreo interpretare radicală a islamului.

După 1990, cum am mai amintit, undeva între 10.000 și 20.000 de musulmani de naționalitate turcă sau a diferitelor țări arabe, din nordul Africii, dar și din Iran, Pakistan sau Afganistan, își fac apariția în București. Fie sînt studenți, fie oameni de afaceri, fie solicitanți ai unor forme de protecție interna-țională precum refugiații. Astfel, treptat-treptat, urmele orientale sau o reconfirmare a prezenței lor în matricea orașului revin. Vestitele brutării sau cuptoare de pîine, dar și simit (covrigi), readucînd nostalgia după vechile simigerii. Braga nu mai este. O emblemă gustativ-culturală a minorității musulmane din Bucureștiul interbelic rămîne în amintirea nostalgică a celor trecuți de vîrsta a treia. Au apărut shaormeriile cu precădere în cartierele mai dens populate de către rezidenții musulmani: Colentina, Dristor, Berceni, dar și Pantelimon. Cafenele sau restaurante cochete din Centrul Vechi reamintesc de parfumul Bosforului sau de suburbiile Beirutului. Măcelării specific turcești sau arăbești apar tot în cartierele amintite, dar apar și altele răzlețe în zonele Titan, Drumul Taberei, Militari sau Calea Moșilor. Astăzi, Bucureștiul musulman este împărțit în mai multe categorii care se suprapun. O cartografiere a identității religioase ne arată că musulmanii bucureșteni sînt sunniți – cu precădere cei din Turcia, Iordania, Egipt, Siria, Tunisia sau Yemen. Șiiții vin în număr mai mare din Liban, Iran sau Irak. La rîndul lor, aceștia aparțin unor diferite denominațiuni sau curente de gîndire din cadrul grupurilor principale Sunni/Shia. Există moschei, centre sau fundații culturale, ONG-uri, dar și școli ale comunităților de musulmani imigranți care au ca obiect de activitate prezervarea identității religioase și culturale a acestora. Astfel, apare în 1994 moscheea Ar Rahman, cunoscută și ca moscheea din Crîngași, frecventată mai mult de cei veniți la studii în România. Imamul acestei moschei este medicul Ahmed Mazhar Nakechbandi, cunoscut și ca medicul care practică circumcizia (o cutumă importantă pentru musulmani) la copiii băieți musulmani, deși cea mai mare parte a părinților preferă spitalele publice pentru efectuarea acestei intervenții. Moscheea din Colentina – administrată de asociația Liga Islamică și Culturală din România – găzduiește și o școală arabă – Jerusalem, care amintește de tradiționalele, riguroasele, dar cunoscute pentru obtuzitatea lor madrasa. Moscheea Taiba – mai cunoscută pentru misionarismul său contondent –, dar și moscheea Timpuri Noi sînt alte două centre frecventate de comunitățile de imigranți. Toate aceste centre nu ne oferă doar indicatori despre identitatea sau viața spirituală a musulmanilor. Ele nu îndeplinesc doar acest rol. Funcționează și ca nuclee comunitare preocupate de bunăstarea, grija sau protecția membrilor comunității musulmane, de multe ori acționînd ca un adevărat aparat de protecție socială: policlinici, școli – Școala Irakiană, Siriană, Iordaniană sau chiar Palestiniană –, alături de un întreg sistem de întrajutorare și programe culturale. Cel mai vestit eveniment în acest sens este Festivalul Turcesc – organizat de o parte din comunitatea turcă de două ori pe an. Alături de aceștia, o bună parte dintre membrii comunității nu revendică identitatea religioasă, ci, dimpotrivă, pe cea culturală. Pe aceștia îi găsim în jurul unor școli precum Școlile „Lumina“ – aparținînd Mișcării Gülen din Turcia – sau Cambridge School of Bucharest – aparținînd comunității libaneze.

Toată această efervescență comunitară trăiește aproape insesizabil lîngă noi. Din cînd în cînd, o femeie acoperită cu hijab sau o știre alarmantă din presă ne amintesc de prezența islamului în Capitală. Musulmanii bucureșteni ar putea contribui la un tablou multicultural care să descrie în termeni curajoși diversitatea, toleranța, acceptarea, infuzia cu tradiția și obiceiurile locale, rezistența la asimilare, dar și acel incitant și seducător „mister“. Celebrul Edward Said a criticat vehement orientalizarea – tendința de a proiecta lumea orientală într-o zonă a exoticului, misterului, senzualității etc. Și totuși, lîngă noi, o lume întreagă este (încă) necunoscută, nedescoperită. Pe măsură ce este descojită de diferitele straturi, apar altele și altele. Un farmec indelebil, o invitație spre cunoaștere, un patrimoniu cultural a cărui bogăție trebuie să fie oferită locuitorilor Capitalei. Bucureștiul musulman nu e foarte generos încă în informații și descrieri. Cu siguranță așteaptă să fie descoperit!

Fatma Yilmaz este doctorandă la SNSPA, cu interese de cercetare ce privesc musulmanii, în special femeile musulmane din Europa. Este feministă și activează în cadrul mai multor organizații neguvernamentale împotriva fundamentalismului islamic și militează pentru drepturile omului în spațiul MENA.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Poliția avertizează cu privire la un nou mod de înșelăciune, prin apeluri telefonice. Cum funcționează spoofingul
Poliția Română avertizează cu privire la spoofing, o formă de înșelăciune, în care atacatorii se folosesc de tehnologia Voice over IP (VoIP) pentru a-și ,,masca” numărul real de telefon, făcându-l să apară ca și cum ar fi un număr legitim sau asociat cu o instituție cunoscută.
image
Vila din Sinaia a prințului Paul de România, vândută de ANAF. Prețul obținut la licitație a uimit experții imobiliari
După două licitații eșuate, Fiscul a reușit în cele din urmă să vândă vila de lux deținută de Prințul Paul Philippe al României, situată la Sinaia. Nepotul regelui Carol al II-lea a fost condamnat definitiv în 2020, în dosarul „Ferma Băneasa”.
image
Ce mâncau bucureștenii în postul din anul 1869: melci, stridii, halva cu miros de trandafir, nuga și unt-de-lemn de Toscana
În secolul al XIX-lea, magazinele de profil din București se aprovizionau cu delicatese din toată Europa, pentru ca oamenii să treacă mai ușor peste post.

HIstoria.ro

image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene. 

image
Bacalaureatul de tip nou din 1948: „Aspecte de la un examen care nu mai seamănă cu cele din trecut“
În 1948, elevii şi cadrele didactice erau puse în faţa Bacalaureatului de tip nou.
image
Cine a fost cel mai impunător reprezentant al vechii boierimi?
Tânărul Cantacuzino va urma cursurile Facultății de Drept din Paris, unde își ia și doctoratul în 1858.