Bogdan CHIRIŢOIU: «Să trăiască toţi» - interviu cu preşedintele Consililui Concurenţei
Îmi închipui că buna funcţionare a pieţei şi, în cele din urmă, a capitalismului din România depinde, în mare parte, şi de Consiliul Concurenţei. În ce măsură aveţi resursele umane şi mijloacele tehnice şi legale prin care să vă puteţi îndeplini un asemenea rol?
Nu putem spune că n-avem resurse umane. Faţă de instituţii similare din Europa, cu cei aproape 300 de oameni, sîntem pe locul al cincilea, ca efective. Dar Consiliul nu are încă un aparat metodologic pus la punct. Adevărul este că nici în restul Europei nu-s multe instituţii similare care să se ridice la un standard maxim. Ar fi, poate, în Marea Britanie ceva care să se apropie de rolul pe care l-aţi menţionat dvs. Tradiţia europeană în domeniu pare să fie mai degrabă aceea de a avea jurişti în asemenea funcţii, instituţia fiind un fel de organism judiciar, un precursor al instanţei de judecată.
Care e raportul între sesizările pe care le primiţi şi capacitatea de a le acoperi?
În ultimii trei ani am crescut mult numărul de investigaţii. Cred că s-a triplat. Creştem în continuare, dar eu totuşi sper să ne plafonăm la un moment dat, pentru că nu poţi duce numărul de investigaţii la infinit. Nu pot să spun că acum am fi depăşiţi de numărul cazurilor, dar sîntem aproape de limită. Apar acum şi primele investigaţii legate de caietele de sarcini unde suspiciunea e că foarte multe cazuri ar fi trucate, deci poţi avea de lucru în neştire. Dar e vorba de cazuri interesante, mari, suculente, cum ar fi Loteria, construcţiile de drumuri sau energia. Merită investigate pentru că pot să aibă un impact asupra modului cum merge ţara. Avem relativ puţini jurişti care, la salariile noastre, sînt ceva mai greu de atras decît economiştii, iar acum sînt pe rol procesele cu Vodafone-Orange şi cu marile companii petroliere care îi angajează pe mai toţi avocaţii din Bucureşti specializaţi în concurenţă.
Am observat că în ultima vreme aţi tot dat amenzi foarte mari. Cît de eficiente sînt aceste amenzi, în condiţiile în care firmele le plătesc abia atunci cînd pierd procesele prin care contestă sancţiunile Consiliului?
Acelaşi sistem se practică în toată Europa, noi nu diferim cu nimic. Eu zic că sumele sînt mari şi nu au cum să nu sperie companiile. În al doilea rînd, în companii multinaţionale, cariera individului poate fi afectată. Nici unui manager n-are cum să-i prindă bine, în faţa conducerii, o asemenea sancţiune. Nimeni nu-şi doreşte aşa ceva. Dar evident că sancţiunile rămîn definitive numai după ce sînt confirmate şi de instanţă... şi acest lucru poate dura cîţiva ani.
Care-i raportul dintre sancţiunile date de Consiliul Concurenţei şi confirmările definitive din justiţie ale acestor sancţiuni?
Cazurile cîştigate în instanţă sînt în procent de peste 80%. Ceva mai prost stăm la amenzile mari, pentru că acolo de obicei şi partea adversă se străduieşte mai tare. Pot fi fluctuaţii de la an la an. În 2011 am cîştigat la Înalta Curte nişte cazuri frumoase, dar am pierdut la Curtea de Apel – în dosarul cu insulina. Urmează să se judece şi la Înalta Curte.
Există acuzaţii împotriva unor organizaţii profesionale care reglementează activitatea unor întregi bresle, cum ar fi corpul contabililor, uniunea notarilor, baroul avocaţilor ş.a. Se spune că au impus un fel de monopol asupra respectivelor activităţi. Consiliul Concurenţei se poate implica în asemenea cazuri?
Pare să fie natura umană cea care face ca în toate profesiile presupus liberale să se formeze cîte un soi de cartel. Îşi găsesc tot felul de raţionamente, fiindcă oamenii sînt foarte inventivi cînd trebuie să-şi justifice interesul propriu şi încearcă să se autoconvingă – şi apoi să-i convingă şi pe cei din afara profesiei – că ei trebuie să aibă un statut special. Acest fapt înseamnă de obicei că nu oricine poate să practice meseria lor care trebuie să le garanteze un anumit standard, pentru a o putea exercita corect, şi atunci se impune şi un preţ minim. Pe scurt, nu trebuie să fie prea mulţi care să-i concureze şi, în orice caz, preţul nu are voie să scadă. Toţi încearcă asta. Unii, mai deştepţi sau mai puternici, cum sînt notarii, au reuşit să-şi pună această prevedere în lege, caz în care Consiliul nu poate decît să-i convingă să-şi schimbe legea, ceea ce nu e foarte uşor. Facem însă aşa-numitul advocacy cu notarii iar după doi ani de discuţii şi sub presiunea unei hotărîri a Curţii Europene de Justiţie, am reuşit să obţinem o anumită deschidere. Am ajuns la concluzia că putem face un experiment – ca unele prestaţii notariale să nu mai beneficieze de preţ minim, să vedem ce se întîmplă (noi sperăm să scadă). E un exerciţiu în desfăşurare. Alte profesii, care nu au abilităţile sau forţa notarilor, sînt expuse Consiliului. Uneori îşi trec aceste reglementări în propriile regulamente, caz în care rămîn supuşi legii concurenţei, iar noi putem investiga şi sancţiona – aşa cum am şi făcut cu CECCAR-ul, corpul contabililor. Le-am dat o amendă de aproape un milion de euro. Procentual este de fapt cea mai mare amendă pe care am dat-o. Ne-am apropiat de procentul maxim de amendă, care este 10% din cifra de afaceri. Acum investigăm corpul executorilor judecătoreşti.
Rezultă din investigaţiile Consiliului Concurenţei că multe înţelegeri nelegale se fac prin intermediul asociaţiilor profesionale.
Evident, acolo se întîlnesc şi acolo se poate trece limita între ce e legitim să vorbeşti şi ce nu. Sînt anumite lucruri legitime de discutat, în special relaţia cu autorităţile şi chestiuni care afectează întreaga industrie. Dar e o linie gri, pe care oamenii o pot trece cu uşurinţă. Cel mai grav e cînd ajung să discute preţuri, dar pot să abordeze şi aspecte de genul „nu mai veni peste mine, eu te las pe tine acolo, tu lasă-mă pe mine dincolo“ sau să se armonizeze la licitaţii, adică să-şi împartă piaţa.
Cum vă luptaţi cu administraţiile publice locale sau centrale despre care se spune că fac o mulţime de lucruri care distorsionează piaţa, de obicei prin felul cum fac achiziţiile publice?
În general, încercăm să nu ne băgăm peste treaba administraţiei, pentru că sînt deja multe instituţii care fac asta. Am numărat odată vreo zece instituţii care îl verifică pe funcţionarul public să nu vicieze intenţionat sau din greşeală licitaţia publică. N-are rost să ne mai apucăm şi noi, cu cei 12 oameni specializaţi pe care-i avem, să ne băgăm ca musca în lapte peste ei şi eventual să mai şi încetinim funcţionarea cîte unui proces. În schimb, nici una dintre celelalte instituţii nu are posibilitatea să atace firmele pe acest domeniu. Acolo putem interveni noi. Sînt şi cazuri în care firmele se înţeleg între ele în scopul vicierii licitaţiilor, iar asta se poate întîmpla cu sau fără ştiinţa funcţionarului public. Pe de altă parte, cînd prinzi un funcţionar că a trişat la o licitaţie, îl bagi la puşcărie şi-l ţii acolo pe banii contribuabilului. Partea firmelor e însă mai bănoasă. Acolo poţi să dai amenzi serioase care se duc la bugetul de stat.
În raportul Consiliului Concurenţei pe 2011 aţi sesizat că în domeniul construcţiei de drumuri sînt 5 firme care au peste 50% din profitul total al acestui sector, deşi pe piaţă concurează mai mult de 1500 de firme. Ce concluzie e de tras de aici?
Că este o piaţă destul de concentrată. Un mare număr de jucători, dar numai cîţiva care domină piaţa. Avem deja deschisă o investigaţie cu asfaltările din Bucureşti, unde sînt prinse multe dintre firmele active şi pe plan naţional. Şi, desigur, baza de date pe care ne-am creat-o, care a dus şi la raportul de care spuneaţi, ar putea să ne mai conducă la indicii şi în alte părţi din ţară.
Presupun că de practicile anticoncurenţiale sînt afectate mai mult firmele mici, dar în acelaşi timp mă gîndesc că şi acestea au tentaţia de a folosi astfel de procedee.
Mi-e şi mie teamă de ideea că încălcările legii concurenţei ar fi un obicei al marilor firme. În realitate, fac la fel şi firmele mici. Cînd vine un furnizor şi-i spune „vezi că-ţi dau marfa mea s-o vinzi, dar ai grijă că n-ai voie s-o vinzi cu mai puţin de preţul x“, firma mică e mai degrabă complice, şi nu iniţiatoare a încălcării legii. Sînt însă şi situaţii în care firme mici fac carteluri. Noi am sancţionat înţelegeri pe piaţa pîinii, în Vrancea şi în Maramureş. Acum doi ani, am avut la Slobozia o înţelegere între service-urile auto, la fel cu şcolile de şoferi din Bucureşti şi cu firmele de taximetrie din cîteva oraşe din ţară.
Ce trebuie să facă cineva care se simte prejudiciat de asemenea înţelegeri?
Ca să-i sancţionăm, trebuie să ne sesizeze pe noi. Şi unul din punctele noastre forte, ca instituţie, e că avem birouri în toată ţara, deci nu trebuie să vină special la Bucureşti. În medie, avem cîte doi oameni în fiecare judeţ. Cînd încălcarea legii şi amenda aplicată de noi sînt confirmate şi de instanţă, cei prejudiciaţi pot să ceară daune. Pentru asta e însă nevoie de răbdare. Pentru consumatorii individuali e mai greu de întreprins ceva, ei trebuie să se asocieze într-un fel. (Comisia Europeană pregăteşte o directivă care să faciliteze acţiunile colective în instanţă.) Pentru firme însă, e mai uşor, ele pot să aştepte cîţiva ani, să strîngă date şi să administreze un proces. De exemplu, noi am dat sancţiune la Poştă şi la Orange şi Vodafone, în urma plîngerilor unor firme mici care au susţinut că aceste companii au făcut abuzuri împotriva lor. Acum, firmele care au făcut plîngere doresc să intervină în favoarea noastră în procesul în care ni se contestă amenzile şi bănuiesc că, dacă sancţiunile vor rămîne definitive, vor cere şi daune companiilor sancţionate de noi.
Cam ce efort presupune investigarea unui caz precum cel împotriva firmelor petroliere?
Îţi trebuie echipe de cinci-şase oameni care să lucreze cîţiva ani (predominant în acel caz). Nu e în cultura instituţiei noastre să angajeze experţi externi. Teoretic am putea s-o facem. E un lucru la care mă gîndesc întotdeauna. Eu cred în colaborarea între instituţiile statului. Chiar dacă pe termen scurt asemenea colaborări se pot dovedi greoaie, e important ca în administraţia românească să dezvoltăm capacitatea de colaborare. Oamenii trebuie să se completeze, se impune să folosim şi expertizele altora, fiindcă o singură instituţie nu poate avea toate competenţele necesare.
Vi se pare că românii sau est-europenii ar accepta mai greu ideea de concurenţă? Cred că aceasta ar trebui făcută praf, distrusă?
Nu, din contră, cred că oamenii sînt surprinzător de cooperanţi. Li se pare destul de natural să se înţeleagă cu concurenţii lor. N-am date, dar din impresii subiective cred că românii au o mare dificultate în a se asocia, în a face parteneriate sau fuziuni, dar, în schimb, dacă e să se înţeleagă ca să crească preţul, se mişcă repejor. Filozofia generală e mai degrabă aceea care spune să trăiască toţi. Evident, depinde şi de fiecare piaţă în parte – în unele cazuri e mai multă concurenţă, în altele e mai multă placiditate.
a consemnat Andrei MANOLESCU
Foto: A. Manolescu
