Are peste 200 de ani. Deși peste ea au trecut un comunism, un cutremur și o tranziție, Piața Romană  păstrează totuși un aer de boemă.

Flancată de trei clădiri adînc ancorate în istorie, clădirea Academiei de Studii Economice (fondată în 1913) și cele două Case Pătrășcanu – prima, Piața Romană nr. 1 (construită în stil neoromânesc în 1907, după desenele arhitectului Ion Mincu), aflată azi în paragină și privită de peste drum, cu tristețe, de sora ei, „bogată“, Piața Romană nr. 5 (construită în 1913, după planurile arhitectului Spiridon Cegăneanu), zona este una de intersecție. Nu doar a celor trei mari bulevarde centrale (Catargiu, Dacia, Magheru), nu doar a vechiului și a noului, ci și o continuă intersecție uman-culturală.

De cînd o știu a fost așa. Plină de viață. Era, de altfel, în liceu (și mai apoi în facultate), locul preferat de chiul. Prin anii ’90 aici se făcea comerț intens cu casete audio piratate, iar în jurul tarabelor se întîlnea breasla rockerimii bucureștene – de altfel, aici mi-am și făcut primii pași în cultura muzicii rock. O cultură pe care o „șlefuiam“ la berăria „Turist“ – pe locul căreia, azi, se află sediul unei bănci.

Dintotdeauna a fost un perimetru în continuă schimbare, care aparține tuturor. Studenți grăbiți, corporatiști ocupați, turiști și homeleși, artiști stradali și vînzători ambulanți, skateri și rockeri, trecători grăbiți sau oameni care vor pur și simplu să adaste, pierzînd nițel noțiunea timpului, privind vînzoleala stradală de pe băncile dintre gurile de metrou sau de pe celebrele, în vremea liceului meu, „sprijinătoare“ – acele balustrade care duc înspre stația de metrou, una dintre cele mai controversate stații de metrou din București, dat fiind istoricul tenebros al construirii sale.

Potrivit historia.ro, Elena Ceau­șescu s-a opus inițial proiectului construirii acestei stații, motivînd necesitatea mișcării și a sportului pentru tovarășii Capitalei care, observase ea, începuseră să se cam îngrașe. Cu toate acestea, constructorii s-au fofilat de la ordinul oficial, pregătind terenul, pe șestache, pentru o posibilă construcție a stației, săpînd galerii în spatele zidurilor groase – galerii care puteau fi transformate, ulterior, în peroane. „Cînd cuplul Ceauşescu s-a convins că este necesară staţia, la presiunea bucureştenilor, care se pare că au trimis mii de solicitări, pereţii au fost sparţi cu picamerul, ca să se poată face culoarul de acces la metrou. Însă spaţiul a fost lăsat foarte îngust din cauza pericolului pe care îl presupunea o demolare masivă în acea zonă, pe Magheru, foarte afectată de cutremurul din ’77. Asta pentru că săpăturile se făceau pe la suprafaţă, nu ca acum, doar pe sub pămînt“, menționează articolul.

Piața Romană este prea vie și prea „nestatornică“ pentru a fi pe gustul celor care se feresc de urbanitate. Este un calvar pentru șoferii grăbiți. Și este de evitat de cei care se tem, la tot pasul, de cutremure. Piața Romană înseamnă aglomerație, zgomot, trafic intens și ambuteiaje, și înseamnă, din păcate, și multe, mult prea multe clădiri cu bulină.

Însă Piața Romană mai înseamnă și orașul care nu doarme niciodată. În care știi că poți ieși din casă în toiul nopții și, dacă îți vine chef de tacla, o poți face, hipsterește, la un hamburger de fast-food, laolaltă cu personaje bizare ale nopții, sau boem, la o plăcintă caldă, traversînd culoarul timpului, dinspre Magheru spre Amzei, pe Take Ionescu, pe lîngă cea mai veche sinagogă din București, sinagoga Eșua Tova, construită în stil maur în 1840, ca să ajungi la patiseria Comteia unde, dacă ai noroc, dai și peste un filozof somnambul și pașnic cu care, la o merdenea și o bere, să întreții o șuetă despre adevăratul sens al vieții.

 Foto: wikimedia commons