Animalitatea, una dintre trăsăturile cele mai pregnante ale monstrului, este bine ilustrată de numeroasele sale sinonime „zoologice”: lighioană, fiară, jivină, jiganie, bestie, dihanie (o calchiere după animal-ul latin, dyh-ul slav însemnînd, ca și anima, în latină, „suflare”) – dar și un derivat al „dihaniei”, cu adevărat monstruos, bîzdîganie (din bez-dihanie / fără-suflare), adică o „făptură neînsuflețită”, care amintește de o definiție recentă a monstrului din filmele horror: „a beast who is all body and no soul” (J. Halberstam).

Din definiția clasică a monstrului de inspirație animală fac parte: excesul de corporalitate – în sensul diformității, al nefirescului alcătuirii și al supradimensionării (uriașii, ciclopii), cruzimea („lipsa sufletului”) și voracitatea, lăcomia, apetitul monstruos (monstrul pantagruelic, de tip „haplea”, cu replica, în lumea bîlciului, a mîncătorului de pietre, pisici, broaște ș.a.m.d.). Chiar și „monstruozitatea” păcatului originar a fost interpretată adesea, în perioada modernă timpurie, în termeni de pură lăcomie: Eva ar fi poftit, literalmente, la un măr!

Numele latinești (monstrum, portentum, prodigium) și cel elin (téras) pentru „monstru” trimit cu toate la o „arătare a unui semn divin”. „Monștrii, semnele, prodigiile, augurii sînt numiți astfel pentru că ei par să prezică (ostendere), să arate (monstrare) și să prorocească lucruri viitoare […]” (Isidor de Sevilla, Etymologiarum sive originum libri XX).

Vorbind de „arătare” (un alt sinonim pentru „monstru”), lăcomia naște monștri și în plan vizual. Jean Baudrillard vorbește despre „obscenitatea vizibilității nemijlocite”, iar Linda Williams evocă o „frenezie a vizibilului”, în care groaza se combină cu curiozitatea și plăcerea. L. Daston și K. Park observă, la rîndul lor, cum monstruozitatea stîrnește oroare, repulsie, dar și plăcere – un amestec de trăiri care amintește, chiar dacă în alt registru, de definiția experienței numinosului: „mysterium tremendum et fascinans” (Rudolf Otto). Epifaniile ca formă de monstruozitate sacră.

O definiție aparte a monstruozității o întîlnim la Aristotel: „Chiar și cel care nu le seamănă părinților săi e deja, într-un anumit sens, o monstruozitate; căci în astfel de cazuri natura s-a îndepărtat, într-un fel, de tipar” (De Generatione Animalium). Cu alte cuvinte, o natură excesivă, ieșită din matcă, mai puternică decît zestrea umană a părinților e deja un semn de monstruozitate.

Monstrul e încarnarea unei transgresiuni ontologice; răsturnarea ordinii naturale, încălcarea delimitărilor firești, suprapunerea contrariilor, hibrizii grotești – mortul-viu, bărbatul-femeie, struțo-cămila, alcătuirile de tipul „jumătate om, jumătate animal” – sînt, cu toate, ipostaze ale monstruozității.

Merită amintit și un monstru popular al zilelor noastre – mic, de buzunar, dar nu mai puțin redutabil: „ceasul” (montre, în franceză, provine din același etimon latin ca și „monstru”, fiind „cel care arată ora, timpul”). „Nu vă miră aderența aceasta ciudată a omului modem la ceasornic? Nu vă înspăimîntă continua verificare a timpului prin săgețile ceasornicului?”, se întreba Mircea Eliade în Oceanografie, în anul 1934. (Puteți înlocuiți „ceasornic” cu „smartphone”.) Ceasul (sau telefonul mobil, care i-a preluat funcția) a devenit arătarea care ne captează, înspăimîntător, privirile și ne transformă „din curioși în curiozități” (Barbara M. Benedict), din oameni în „smartphone zombies” all body, no soul.