La amvon – oficiantul are cravată, burtă şi o privire răscolitoare. Vorbeşte pe un ton ponderat despre datorie, despre familie. Sala este plină pînă la refuz de credincioşi timoraţi, tremurători în propria lor piele, furnicuţe cuminţi ale zilei de azi şi de mîine. Discursul nu are suişuri şi coborîşuri, curge monoton, pînă la limita inteligibilităţii. Toţi aşteaptă însă momentul epifanic cînd nerăbdarea, ruşinea, iritarea şi apăsarea anxioasă vor atinge un climax, după care va urma o coborîre în valea liniştii, a păcii.

Preotul este atent să nu rateze momentul. În primele rînduri, cîteva enoriaşe sînt deja roşii la faţă, cu ochii aproape în lacrimi. Mai pe laterale, cîţiva credincioşi dau semne de agitaţie, ca şi cum potenţiometrele sălii ar indica o tensiune la limita suportabilităţii, ca şi cum ar fi dispuşi să părăsească sala fără ostia sacră a eliberării, în cavitatea bucală a sufletului. Ăsta e momentul – îşi spune el, concentrat să nu rateze nici un suflet. Se întoarce cu spatele la public, îşi ridică mîinile în aer, iar policarul şi arătătorul formează un semn al lacrimii. Este semnalul. Şi, fără vreun preaviz, în sală se aude un zumzet electric.

Din buzunarele poşetelor, din buzunarele blugilor roşii sau din tainicele ascunzişuri ale sacourilor, îşi iau zborul mii de plicuri de ambalaje improvizate sau, pur şi simplu, bancnote golaşe şi neruşinate de lipsa lor de veşmînt. În eterul mituirii, în acea atmosferă rarefiată de deasupra noastră, au purces, chiar dacă pentru un efemer ev, şi tensiunile, şi fricile noastre. Enoriaşii se întorc mulţumiţi la casele lor – zîmbetul lui „am rezolvat“ l-a învins din nou pe suspinul lui „nu se face“. O porţie de eliberare, o abluţiune emoţională căreia i-am prins gustul din plin.

În strane stau cei care îşi numără negustoreşte banii. Ei ştiu ce cumpără aceşti bani (o favoare, un închis de ochi la o mică fărădelege, un serviciu mai bun, o promisiune). Marfa aproape că nu contează însă pentru suflet. Sufletul vrea altceva – el vrea eliberare, vrea un „fără-emoţii“. Şi asta obţine. Şpaga are, din această perspectivă, o rizibil de caraghioasă funcţie sacră. Ea îl ajută pe enoriaş să-şi gestioneze propriile emoţii negative. Să le stingă, mai precis.

Negustoriile sufletului sînt, de multe ori, mai simple decît judecăţile morale. Fac ceva ca să mă simt mai bine. Mai eliberat. În momentul mituirii, contează mai puţin cum s-a ajuns aici. Are o importanţă accesorie faptul că ştiu că sistemul e corupt, că eu sînt cel care contribuie la perpetuarea cutumelor, că în absolut nu e bine ceea ce se întîmplă. Sînt robul unei tensiuni care trebuie descărcată sau înlocuită cu o tensiune mai mică, mai suportabilă (cum este, hélas, cea morală). O mică minune profană care mă eliberează.

În ceruri, nimeni nu pare interesat de emoţiile mele. Discursul antişpagă este unul care face apel la principii, la norme. E ca şi cum un supra-eu anorexic ar certa un sine obez. Sinele va continua să baloteze ca apucatul, pentru că asta-i face bine, chiar dacă nu e bine. Un neamţ sau un eleveţian nu se prea închină la această biserică, pentru că există şansa să se simtă mult mai rău după ce dă şpăguţa, decît înainte. Dacă am putea cumpăra de la vreo papetărie o radieră de şters zîmbetul de după, de anihilat efectele tîmpe ale lui „am rezolvat-o şi pe-asta“… Eu, cel puţin, îmi propun să mă simt mizerabil şi subuman şi non-extatic după ce voi fi nevoit să mai pun o cărămiduţă la catedrala mituirii neamului. Oricum, orice catedrală a neamului pare scumpă şi de-un prost-gust desăvîrşit.

Mugur Ciumăgeanu este psiholog clinician şi membru al Asociaţiei Române de Terapie Comportamentală şi Cognitivă. Lucrează, de asemenea, ca expert la Agenţia de Monitorizare a Presei – ActiveWatch.


Imagine
: Vlad Nancă, Billboart. Propunere pentru Catedrala Mîntuirii Neamului, 2006. Mai multe detalii aici.