Plutarh, cel mai faimos biograf al Antichității, în Vieți paralele, înainte de a relata despre viața lui Alexandru cel Mare, își ia precauția de a spune că el nu scrie o istorie, ci o biografie: „Rugăm pe cititori să nu ne-nvinuiască c-am făcut așa, că nu va fi cu dreptate, căci aici noi nu scriem istorie, ci povestim viețile unor oameni, și-apoi virtutea sau cusurul nu se vădesc întotdeauna din faptele cele mai strălucite, ci, de multe ori, un lucru neînsemnat, o vorbă, o glumă oarecare dau în vileag firea unui om mai bine decît bătăliile în care cad ostași cu zecile de mii”.

Așadar vechii greci au făcut distincția între istorie și biografie. Prima, mai riguroasă, expune faptele politice și militare, așa cum s-au petrecut ele. Istoricii trebuie să fie serioși și să prezine numai informațiile care pot fi dovedite cu mărturii documentare sigure. De exemplu, Tucidide a evitat în Războiul peloponesiac orice referință biografică privitoare la personalitățile implicate, deși a participat activ la marea confruntare a lumii grecești.

Biografia trebuia să răspundă unei exigențe diferite: aceea de a arăta dintr-o perspectivă morală cine au fost marii oameni, de a le pune în lumină caracterul, aducîndu-le laude sau critici. Agesilaus și Cyropedia lui Xenofon sînt primele texte biografice (secolul IV î.Hr.), despre viețile regelui spartan Agesilau al II-lea și regelui persan Cirus cel Mare, în care autorul amestecă realitatea cu ficțiunea. Distincția între abordarea istoricului și cea a biografului constă tocmai în libertatea mai mare acordată celui din urmă. Biograful putea introduce în narațiunea sa aspecte anecdotice și ale vieții private, putea să emită judecăți morale și să facă o selecție a faptelor, alegînd pe cele semnificative în conturarea psihologică a personajului.

Modul de a scrie despre viața unei persoane, practicile biografice diferă de la o epocă istorică la alta, în funcție de diversele contexte sociale, culturale, religioase. În perioada medievală, biografia avea drept obiect predilect viețile sfinților. Autorii creștini au preluat modelul biografiei antice, adaptîndu-l discursului ecleziastic despre virtuțile, faptele și manifestările miraculoase ale sfinților. Aceste vieți exemplare din hagiografiile medievale aveau scopul de a-i edifica religios pe credincioși.

Cărturarii Renașterii descoperă vechile opere de mult uitate ale clasicilor. Cărțile lui Plutarh și Suetonius devin surse de inspirație pentru biografiile scrise de umaniști. În Despre bărbații iluștri (1337), Petrarca relatează despre viețile unor romani vestiți, de la Romulus la Traian, iar Boccaccio contribuie la renașterea genului biografic scriind Viața lui Dante (1362). În anul 1550, Giorgio Vasari publică o primă mare lucrare biografică: Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, care a fost o scriere de succes, un model imitat apoi în întregul Occident.

În secolele XVII-XVIII, viața oamenilor de litere, a scriitorilor și filozofilor începe să facă din ce în ce mai mult obiectul explorărilor biografice. Aflat la începuturile sale, romanul modern adoptă același model biografic, povestind viața eroilor (Viața Marianei de Marivaux, Tom Jones de Henry Fielding sau Pamela de Samuel Richardson). Scrierile biografice reflectă noul loc al individului în societate și marile mutații care s-au petrecut în planul sensibilităților colective. Biografii se apleacă și asupra perioadei copilăriei subiecților – o perioadă neglijată în trecut – și acordă o mare atenție aspectelor vieții private.

Viziunea romantică asupra biografiei este întruchipată de John Boswell, cu monumentala The Life of Samuel Johnson (1791), considerată prima biografie modernă, un model pentru evoluția ulterioară a genului. Pe lîngă conversațiile îndelungate (timp de 11 ani) cu scriitorul Samuel Johnson, biograful a folosit surse diverse: corespondență, jurnale intime, presa vremii. Pentru a scrie viața călugărului trapist De Rancé, Chateaubriand caută corespondența acestuia și vizitează locurile în care a trăit.

Discursul biografic consacrat scriitorilor este subordonat examinării raporturilor dintre viața și opera acestora. Sainte-Beuve, unul dintre fondatorii criticii literare moderne, propune celebra „metodă biografică”: urmărirea relației dintre viața autorului și opțiunile estetice și tematice din opera acestuia. Biografia este plasată în centrul noii viziuni asupra literaturii.

Finalul secolului al XIX-lea și începutul celui următor a fost o „vîrstă de aur” a biografiei. Deși a fost un gen preferat de istorici, aceștia nu dețin monopolul asupra practicii biografice, deopotrivă exersată de critici și istorici literari, de istorici de artă, dar și de jurnaliști. Coexistă biografii academice, riguroase, cu cele romanțate, destinate unui public mai larg. Acestea împrumută tehnicile literare ale romanului și recurg la elemente ficționale.

Între polul erudit, documentat și cel romanțat-monden, există o gamă diversă de procedee și de contaminări. Fluiditatea frontierelor a făcut ca genul biografic să fie privit cu suspiciune, considerat hibrid și impur. Asaltul împotriva biografiei, început de istoriografia pozitivistă, a fost continuat de „noua istorie”, promovată de Școala de la Annales, care punea accentul pe „durata lungă”, pe dimensiunea colectivă și pe rolul forțelor impersonale în devenirea istorică. Pînă în anii ’80, biografia a fost considerată un gen minor și a devenit o practică marginală, nu numai în istoriografie, ci și în studiile literare (datorită modei structuraliste aflate la apogeu). Atunci cînd se proclamă „moartea autorului” (Roland Barthes), interesul pentru detaliul biografic nu poate fi decît în scădere.

O contestare radicală vine din partea sociologul Pierre Bourdieu, care vorbește despre Iluzia biografică (1986), considerînd biografia un „artefact”, o „creație artificială de sens”, o construcție intelectuală retrospectivă prin care biografii încearcă să dea sens vieții unui om, sens pe care nu l-a avut niciodată. Pentru Bourdieu, viața trăită de o persoană este polimorfă, discontinuă, contextuală și nu poate fi văzută ca un parcurs ascensional și univoc.

Cu toate acestea, muza Clio și-a întors fața către genul biografic în urma demersurilor inițiate de microistorie – o orientare din istoriografia italiană, care readuce individul în centrul investigației istorice. Carlo Ginzburg se interesează de viața unui morar italian (Brînza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, 1976; trad. rom. 1997), iar Giovanni Levi de cea a unui mic preot de țară (L’eredità immateriale. Carriera di un esorcista nel Piemonte del Seicento,1985). Morarul și preotul au fost oameni obișnuiți, care nu au jucat nici un rol în „marea istorie”, dar viața lor poate fi parțial reconstituită prin investigarea documentelor din arhivele judiciare ale unor procese în care au fost implicați. Existența acestor oameni simpli nu este mai puțin interesantă decît cea a oamenilor iluștri. Giovanni Levi a pledat pentru „biografii contextuale”, în care atenția istoricului nu este fixată doar asupra vieții persoanei respective, ci și pe racordurile cu diversele contexte istorice, sociale și culturale ale epocii în care a trăit.

Reconcilierea istoriei mentalităților cu biografia s-a produs în anii ’80, cînd Jacques Le Goff stabilește norma noilor biografii istorice („biografii totale”). În preambulul cărții sale despre viața regelui francez Ludovic al IX-lea cel Sfînt (Saint Louis, 1996), el spune că biografia istorică este una dintre cele mai dificile moduri de a scrie istoria. De fapt, pentru istoric, exercițiul biografic nu trebuie să fie decît un pretext pentru a surprinde semnificațiile generale ale epocii în care a trăit subiectul supus cercetării.

Biograful se confruntă mereu cu problema surselor documentare aflate la dispoziție. În ultimii ani, noile metode biografice recurg la umplerea lacunelor de informație prin deschiderea spre noi interpretări aparținînd unor discipline învecinate: antropologia culturală, etnologia, sociologia, psihologia etc. În felul acesta procedează istoricul francez Alain Corbin pentru a reconstitui viața unui om obișnuit, care n-a lăsat nici o urmă scrisă (Le monde retrouvé de Louis-François Pinagot, 1998). Corbin a ales la întîmplare acest nume din arhivele de stare civilă ale unui sat din Normandia de Jos. Louis-François Pinagot a trăit între 1798-1876, a fost fabricant de saboți, analfabet, căsătorit, cu două fiice, reformat de la serviciul militar pentru că avea doar 1,66 m înălțime. Acestea sînt singurele informații despre insul anonim din micul sat de provincie, dar, pornind de la ele, Corbin recreează fiecare aspect al lumii lui Pinagot, pe care acesta putea să îl perceapă și să îl cunoască: cadrul fizic și geografic, locuința, gesturile muncii, viața cotidiană, familia, relațiile sociale și sociabilitățile din comunitatea rurală a secolului al XIX-lea, viața politică locală, atitudini și sensibilități etc.

Revenirea în forță a biografiei este demonstrată de marele succes comercial de care se bucură astăzi. Și la noi, rafturile librăriilor (care au o secțiune aparte: Biografii-Memorii-Jurnale) sînt pline de titluri care ne propun biografii ale unor oameni politici, scriitori, vedete din lumea muzicală sau din lumea sportului, în marea lor majoritate traduceri. Multe dintre ele sînt superficiale,  mondene, conjuncturale, scrise în grabă sub presiunea actualității subiectului, astfel încît răsfoirea lor poate evoca un pasaj din romanul lui Kundera, Nemurirea: „Vorbeați despre biografii, i-am suflat. – Ah da, își aduse aminte. – Erați bucuros că, în sfîrșit, puteți citi corespondența intimă a morților. – Da, știu, încuviință Paul, vrînd parcă să preîntîmpine obiecțiile părții adverse. – Credeți-mă, și eu socot că e curată murdărie să-i scotocești cuiva prin corespondența intimă, să-i interoghezi fostele amante, să convingi niște doctori să trădeze secretul medical, ei, da, asta e, într-adevăr, curată murdărie”.

Efortul de restituire care a avut loc după 1989 nu a cuprins și biografiile, puțin abordate în spațiul istoriografic românesc actual. Nu dispunem de biografii aduse la zi ale scriitorilor români importanți și nici de biografii riguroase ale marilor noștri oameni politici. Pînă acum, puține contribuții sînt meritorii, dar sînt semne că scrierile biografice se află în pragul unei adevărate înfloriri.

Alexandru Ofrim este conerențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.