M-a neliniştit totdeauna întrebarea „Ce ţi-ai lua cu tine pe o insulă pustie, dacă nu ai avea dreptul decît la un singur obiect?“ Am început, aproape involuntar, să mă pregătesc pentru această eventualitate. Pentru ce aş fi optat, dacă aş fi fost confruntat brusc – şi pe bune – cu o alegere şi mi s-ar fi cerut răspunsul imediat? Intuiam că obiectele magice de îndeplinit dorinţe „fără număr“ nu se pun – nu că aş fi deţinut astfel de obiecte –, deci, mi-am redus drastic selecţia la inventarul obiectelor sancţionate de realitate, chiar dacă realitatea cu pricina nu dădea semne prea convingătoare că ar conţine insule pustii pe care să fiu deportat. Mi-am făcut tema conştiincios, evaluînd comparativ utilitatea diverselor obiecte care s-ar fi putut substitui unui survival kit. Retrospectiv, constat cu surprindere că briceagul elveţian nu s-a numărat niciodată printre ele. Am renunţat, rînd pe rînd, la opţiunile practice, în favoarea unei cărţi: o carte care să reziste unui număr nedeterminat de recitiri, o carte cu care să pot construi o relaţie împotriva singurătăţii, care – aşa cum realizam pe zi ce trece – avea să fie principalul inconvenient pe insula pustie. Nici o carte nu a rămas pe lista opţiunilor mele, mai mult de un sezon. Şi, oricum, riscul mi se părea foarte mare – cunoscusem, cîndva, un marinar care lucra pe un submarin şi care-mi povestise că, în timpul unei misiuni de şase luni, s-a constatat că uitaseră să-şi ia muzică la bord. Nu exista decît un singur CD şi, după o lună deja, acest fapt îi adusese pe toţi la exasperare...

De-abia cînd am descoperit Biblia, a încetat să mă frămînte problema bagajului pentru insula pustie. Acum, aş descinde acolo cu biblia mea King James, pe care o citesc fără să mă plictisesc, de 15 ani. Este un exemplar legat în piele de culoarea scorţişoarei, pe care degetele mele o recunosc şi o mîngîie involuntar la fiecare atingere. Pielea nu e rigidă – se arcuieşte elegant, dezmierdîndu-mi palmele cu improbabile geometrii neeuclidiene. Îi recunosc greutatea şi i-o anticipez cu bucurie. Uneori, în timp ce citesc, mă trezesc ţinînd în mîini imponderabilitate în stare pură. Paginile miros încă a hîrtie proaspătă şi a cerneală de călimară, şi foşnesc ca simulatorul-de-pădure din Solaris. Hîrtia ei este albă şi fină, dar, în acelaşi timp, foarte solidă între degete şi bine înţepenită-n cotor. Categoric, nu e hîrtie reciclată. Mă tem că n-avem de-a face cu o biblie ecologică, dar bănuiesc că pe insula pustie, nu de ecologie aş duce lipsă – asta în caz că nu-i o insulă de PET-uri, situaţie în care biblia mea ar fi singurul produs natural. Deja se deschide singură la Psalmul 23, la Isaiia 54, la Ieremia 33, la Matei 5, la Luca 13, la Ioan 17, la Faptele Apostolilor 17 (episodul cu Pavel la Atena, în care poeţii de pretutindeni sînt creditaţi cu intuirea corectă a lui Dumnezeu), la Romani 8 şi în alte cîteva locuri... Şi are o temperatură care nu o reflectă neapărat pe cea a ambientului. Cîteodată, cînd vechea mea bronşită îşi revendică din nou un loc în cavitatea toracică, iar Mucosolvanul şi ce-mi mai dă doctorul pe reţetă par să pactizeze cu ea, îmi pun biblia pe piept, ca pe o compresă, şi respir liber (poate că înaintea voiajului ar mai trebui dată la legat). Într-o noapte, am visat că, între coperţi, biblia mea avea miez de pîine, alb-strălucitor şi pufos, din care rupeam fîşii şi mă înfruptam într-un extaz de recunoştinţă. Ceea ce face ca această carte să-mi fie cu atît mai utilă pe o insulă pustie, unde problema alimentaţiei nu se rezolvă de la sine (iar pentru vînătoare şi pescuit n-am avut niciodată înclinaţii).

În Operating Manual for Spaceship Earth, R. Buckminster Fuller avansează noţiunea că planeta noastră este o navă spaţială şi e nevoie de un manual ca s-o conducem. Păstrînd proporţiile, insula mea pustie ar fi o navetă spaţială, iar biblia mi s-ar părea cel mai potrivit set de instrucţiuni de zbor. Am vorbit cîndva cu un astronaut care zburase într-o misiune (reuşită) a navetei spaţiale Columbia. Mi-a povestit că, după un stagiu îndelungat de pregătire la sol, într-o replică identică a navetei, unde erau simulate toate situaţiile posibile (şi imposibile), iar echipajul trebuia să aplice prompt instrucţiunile din manual (un manual cît o carte de telefon), ajunsese să înveţe cărţoiul pe de rost şi butona-ntr-o veselie, fără să mai apeleze la text. Cu toate acestea, cînd naveta s-a urnit de-adevărat, nu mai îndrăznea să facă nici o mişcare, fără manual. La fel şi eu – mi-aş lua biblia pe insula pustie... Doar că, de la o vreme, nu prea mai am acces la text, fără ochelari. Deci, ce fac dacă n-am voie să iau decît un obiect? Biblia sau ochelarii? Indiscutabil, biblia. Compresa cu ochelari încă nu s-a inventat.

Florin Bican este scriitor şi traducător.