Adriana fereşte un copil de furia unei mame deraiate.

Gyözö face mobilă pictată, cîntă la vioară şi organizează tabere internaţionale de creaţie.

Sergiu montează ecrane pe stradă şi invită lumea la meci sau la film, cînd nu se duce în vizită la bătrîni, ca să le pună cîntece de demult.

Iuliana conduce o ludotecă şi un muzeu.

Eugenia culege poveşti care – vorba unui gînditor – împiedică lumile de dinaintea noastră să se scufunde.

Ilie poate fi trezit în miez de noapte, dacă are cineva o urgenţă.

Viorica îi împrieteneşte pe vîrstnici cu Internetul.

Altă Adriana scrie poezii şi asigură paginarea şi tehnoredactarea unei reviste literare.

Dumitru adună obiecte şi fotografii vechi.

Maria se ocupă cu excursiile virtuale prin muzee, temple şi catedrale.

Sînt cu toţii bibliotecari. Înainte să-i cunoască, mintea noastră încleiată în prejudecăţi vede în ei un batalion de vietăţi vlăguite, din care au rămas doar aburul lecturilor de altădată şi umbra deasă a blazării. Nimeni nu-i poate bănui de viaţă adevărată, bucurie sau chef de şotii. Nu. Bibliotecarul este, după canonul ideilor fixe, grav, sacerdotal, clorotic, încruntat şi palid. Păzeşte idei aşa cum alţii păzesc butoaie cu carburanţi sau lăzi cu muniţie. Are pete de ficat pe mîini, obraji scofîlciţi, cearcăne pînă la bărbie, degete uscate şi o anume lentoare care nu corespunde secolului, mileniului şi, în general, vieţii. Cere linişte în sala de lectură şi te penalizează dacă întîrzii la restituirea cărţilor. Atît.

Ce arată rîndurile de mai sus? Nimic altceva decît uşurinţa cu care luăm preconcepţiile drept adevăruri. Bibliotecarul de azi a evadat din fişa de altădată a postului. A dobîndit dexterităţi la care altădată nu visa, a primit răspunderi noi şi a învăţat că rosturile şi posturile se schimbă odată cu lumea. La rîndul ei, biblioteca a încetat să fie o alcătuire patinat-muzeală, un loc pentru cei care aspiră la statutul de fantome înţelepte. Cînd intră în bibliotecă, trestia gînditoare a lui Pascal nu se decuplează de la freamătul clipei. Biblioteca nu mai e un simplu siloz de idei, un hangar de poveşti, o rezervaţie de autori. E mult mai mult – şi te lămureşti că-i aşa după ce te opreşti în cîteva locuri despre care manualul de geografie nu pomeneşte: Comloşu Mare, Grădiştea, Bogheşti, Bratca, Lemnia de Jos, Ţînţăreni, Frînceşti, Zăbala, Pietrari sau Poienile de sub Munte.

Ce s-a întîmplat aici? Exact ce s-a întîmplat în vreo 2000 de biblioteci publice, în ultimii trei ani. O iniţiativă generoasă a pompat bani şi, odată cu ei, lichid vital în nişte instituţii pîndite de anchiloză, suficienţă şi blocaj. Fundaţia „Bill & Melinda Gates“ a făcut o investiţie de aproape 27 de milioane de dolari şi a dotat bibliotecile (săteşti, comunale, municipale sau judeţene) cu videoproiectoare, computere, scannere şi imprimante. Altfel spus, le-a ajutat să păşească mai sigur pe dalele mileniului. Fapt curios, investitorul n-a pretins nimic în schimb: nici o felie din judeţul Harghita, nici un decupaj din Deltă, nici măcar construirea unui monument omagial. Sigur, o agendă în care stă scrisă doar graţia binelui pare suspectă într-o vreme cînd scenarita clocoteşte în creiere şi-i înfierbîntă pe cîrcotaşi. Numai că agenda chiar aşa arată.

Singura formă de mulţumire a părut, în aceste condiţii, scrierea unei cărţi. Aşa a prins contur ideea căutătorilor – patru oameni rezistenţi la caniculă, praf şi drumuri proaste, care să-i descoasă pe oamenii din biblioteci şi să le pună pe hîrtie poveştile. Nimic special, nimic pretenţios, nimic confecţionat. Fundaţia IREX şi agenţia de publicitate GMP şi-au dat, la rîndul lor, mîna şi au devenit călăuzele celor patru prin ţară.

A nu se crede cumva că bibliotecile, mai ales cele din zone vitregite, s-au dat peste cap şi au devenit oaze aseptice, în care confortul e condiţie obligatorie. Nici vorbă. Există în continuare ziduri scorojite, clădiri care se roagă să nu bată vîntul prea tare, uşi care stau să cadă, subsoluri igrasioase, grupuri sanitare ce-ar trebui interzise de Convenţia de la Geneva. Există în continuare neajunsuri. Iar bibliotecarii se bucură mai departe de o remunerare care miroase a dispreţ şi indiferenţă. (Într-unul dintre filmele de promovare a campaniei, Cătălin Ştefănescu răbufneşte la un moment dat: „Dacă aş formula acum, precis, un salariu pe care îl cîştigă şun bibliotecarţ, s-ar arde siguranţele în instituţia asta“.)

Atunci, ce anume s-a schimbat? Nimic altceva decît optica oamenilor – bibliotecari şi utilizatori deopotrivă. Din loc unde se împrumută cărţi, biblioteca a devenit nucleu comunitar, centru de coagulare, element de răspîndire a iniţiativelor sociale, sediu al solidarităţii şi refugiu. Intri şi ieşi democratic, la fel cum intri şi ieşi din viaţă. N-ai nevoie de diplomă, ochelari de intelectual sau certificat de elitist ca să te bucuri de oferta unei biblioteci, după cum nu trebuie să te încadrezi pe un anumit palier de vîrstă ca să pianotezi pe tastatură. Am găsit în faţa calculatoarelor şi preşcolari de 5 ani, şi octogenari împrospătaţi de adierea noului în ceea ce era perceput pînă nu demult drept un spaţiu al vechiului. Şi am mai observat un lucru, ceva altădată exilat în utopie. Am văzut periferici înglobaţi, cu grijă şi naturaleţe, în mersul lucrurilor şi învestiţi, ca orice client, cu drepturi depline. Tendinţele izolaţioniste şi reflexul de ostracizare care încă scot capul în alte locuri n-au ce să caute în bibliotecile la care m-am oprit. Aici cuvîntul de ordine e „includerea“, indiferent de păcate, de derapaje şi cumpene. Am cunoscut voluntari cu dosar penal, oameni care nu au după ce bea apă sau năpăstuiţi care înţeleg rar şi prost ce se petrece în jurul lor. Şi pentru ei, uşa bibliotecii se deschide la fel de larg ca pentru ceilalţi. E, poate, singurul loc unde premiantul şi repetentul sînt vecini de scaun şi de monitor, fără ca vreunul dintre ei să se simtă incomodat.

Timp de cîteva luni, am fost – alături de Irina Păcurariu, Vlad Petreanu şi Cătălin Ştefănescu – un cronicar al firescului. Un fel de rapsod al normalităţii calde. Şi am descoperit, cu ocazia asta, cîteva lucruri: că lentila bucureşteanului care se uită la ceilalţi e de multe ori deformatoare, că nu-i atît de greu să te dezbari de prejudecăţi, cum s-ar putea crede, că biblioteca e la fel de vie ca oamenii care-i calcă pragul şi că bibliotecarii nu sînt doar străjerii unei multitudini de personaje, ci sînt ei înşişi personaje. Cu vieţi, griji, complexe, extaze, umori, apăsări, izbucniri şi bucurii. Cu o croială a destinului care pe unii îi face solari, iar pe alţii melancolici. Însă important e că, odată închisă cartea căutătorilor de poveşti, personajele acestea redevin oameni. Oameni buni care fac bine. Balsamuri bipede.

Radu Paraschivescu este scriitor, traducător şi jurnalist. Cea mai recentă carte publicată: Astăzi este mîinele de care te-ai temut ieri, Humanitas, 2012. 

Foto: Ovidiu Micsik