A fost mai întîi, în 2003, filmul Invaziile barbare, în care Denys Arcand glosează pe tema prăpastiei dintre cultura clasică şi cea a specializării, dar şi despre cea dintre două lumi peste care nimeni şi nimic nu mai putea să arunce vreo punte. Trei ani mai tîrziu, a fost volumul Barbarii. Eseu despre mutaţie al lui Alessandro Baricco, piemontezul căruia glumeţii i-au spus „Barbaricco“ după apariţia cărţii. Filmul lui Arcand şi eseul lui Baricco au atras atenţia, cu disperarea gravă a lucidului, că ţesutul lumii noastre e moale şi să agresiunea nou-veniţilor nu va întîmpina rezistenţă. Aşa a fost mereu, spun unii istorici, cu ochii pe documente. Barbarul s-a instalat pentru că a găsit un loc unde nemulţumirile colcăiau, ordinea se stricase, regulile slăbiseră, iar şandramaua comunitară risca să se surpe. Barbarul, spun aceiaşi istorici, n-a venit cu un program de impunere draconică a propriilor valori, ci pur şi simplu le-a sădit pentru că a găsit pămînt nefolosit şi fertil.

Trecînd din înaltul demonstraţiei lui Baricco în teluricul vieţii româneşti de azi, se impune o întrebare. Este limba română sub asediu? Cu siguranţă. Este asediul acesta orchestrat de barbari? Aici începe să ne tremure vocea. Un nou răspuns afirmativ ar vira în insultă. Prin urmare, e nevoie de o formulare flauşată, care să lezeze mai puţine sensibilităţi. Corectitudinea politică obligă uneori la semantizări sterile şi la diluări păguboase ale mesajului. Nici termenul „colonist“ nu e bine privit şi bine primit în cancelariile discursului fără nuanţe. Şi totuşi, agresorul de azi al limbii române se află la intersecţia dintre barbar şi colonist. E un „barbanist“ (ei, da, şi uneori un habarnist, mais passons) care-şi caută locul unde poate să se stabilească şi să-şi facă un rost. A, era deja ceva/cineva pe locul acela? Ghinion. Să facă bine să se adapteze. Nu de alta, dar am venit. Şi nu sîntem dispuşi să plecăm.

Cele două faze ale întîlnirii barbarului cu limba română sînt colonizarea şi asuprirea. Desfăşurarea acestor faze în condiţiile stabilite de agresor dă naştere categoriei umane din titlu: barbarii de tirani ai limbii. Cu o perfidie voioasă, oamenii aceştia au grijă să mărşăluiască mereu sub stindardul noului şi să-şi aroge merite revoluţionare. „Limba actuală e depăşită, limba are nevoie de infuzii peste infuzii, limba dispune de un geniu viu, care preia şi absoarbe tot ce merită preluat şi absorbit.“ Descrisă în termenii aceştia, agresiunea începe să semene a chirurgie reparatorie. Or, tocmai aici e perversiunea, în schimonosirea prezentată drept lifting. Din ce în mai avariată, limba română e nevoită acum să îndure mojicia supremă: să i se spună că răul care i se face e de fapt un bine pe care conservatorii obtuzi îl desluşesc mai greu. Într-o ţară unde, cu treizeci de ani în urmă, lumea era silită să aplaude întreruperea curentului, coada la brînză şi frigul din case, prezentarea negrului drept alb se face uşor. Iar pe unii chiar îi convinge.

S-a scris îndelung, şi de obicei fără folos, despre formele de sluţire a limbii române în ultimele decenii: păsăreasca din multinaţionale (botezată uneori afacereză, căci sîntem oameni subţiri şi cu umor), calchierile nătînge, exprimarea precară a multora dintre cei care sînt lăsaţi să apară la televizor sau să scrie prin ziare, snobismul cu acute agramate al celor care lecturează în loc să citească şi servesc micul dejun în loc să mănînce. Ca o ironie a sorţii, barbarii de tirani ai limbii confundă chiar barbaria cu barbarismul şi ajung să vorbească – o, Doamne! – despre „barbarismele la care s-a dedat armata de ocupaţie“. Într-un timp al confuziei de valori, cîştigă teren şi confuzia de termeni. Ea pare să deranjeze doar cîteva grupuscule de nostalgici pe fruntea cărora opinia publică lipeşte eticheta de „grammar Nazis“ şi-i pofteşte să fugă în păduri şi să se joace acolo, nevăzuţi de nimeni, de-a limba corectă, de-a „pe care“ şi de-a „nu am decît“. între timp, ceilalţi fac mai departe ravagii „ca şi“ vorbitori.

Cum se întîmplă de multe ori cînd se cucereşte un oraş sau o cetate, asediatorul are sprijin dinăuntru. în acest caz, aliatul barbarilor de tirani ai limbii e îngăduinţa leneşă a celor care presupun că democraţia implică dizolvarea normelor şi regulilor. Campionii indulgenţei dau din umeri şi întreabă: ei, şi? Ce dacă nu mai folosim acuzativul cu prepoziţie? Ce dacă amestecăm conjugările verbelor şi spunem „mi-ar place“ şi „ne-ar pare bine“? Ce dacă deraiem în anacolut? Pînă la urmă, contează esenţa, nu stilistica mesajului. Cine se cramponează de ambalaj îşi refuză accesul deplin la marfă, ne spun baritonii toleranţei. E chiar atît de important să avem reguli?

Răspund, cum am mai făcut-o („mai am făcut-o“, conform Nouvorbei de şantier) de cîteva ori. E nevoie de reguli peste tot. Chiar şi în comunităţile tribale. Chiar şi în bunăstarea nepăsătoare a Luxemburgului. Absenţa regulilor duce la instaurarea haosului. Dacă nu ai reguli de circulaţie, intri în blocaj în mai puţin de trei minute şi plăteşti preţul în cadavre. Dacă nu ai reguli în fotbal, oricine poate să ia mingea în mînă, să circule cu ea prin tribună, să coboare pe la vestiare şi s-o arunce în poartă, în timp ce portarul e snopit în bătaie de spectatorii intraţi pe teren. Dacă nu ai reguli în politică, cazezi frauda la tine acasă. Dacă nu ai reguli în spaţiul unei limbi, ajungi să nu te mai înţelegi cu ceilalţi. Să iei diamantul drept mezel şi să confunzi tîrnăcopul cu iasomia. Pentru barbarii de tirani ai limbii, aşa ceva nu pare să fie o problemă. Mi-ar plăcea să cred că pentru noi, ceilalţi, da.

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist şi traducător.